Mihai Zoican: „Data viitoare când băiatul din ultima bancă «deranjează ora», întrebați-vă ce îi lipsește. Adesea, acel om are o nevoie neîmplinită”

Mihai Zoican (29 de ani) face parte din echipa Wellbeing Institute, în cadrul căreia este „Processes Leader”. De asemenea, este facilitator în procesul „Școala încrederii”. Mihai a predat limba engleză în ultimii șapte ani, dintre care în ultimii cinci ani a lucrat în Transylvania College (Cluj-Napoca), unde a fost și dirigintele mai multor generații de elevi. Vă prezentăm un interviu în care Mihai vorbește despre dezvoltarea emoțională a băieților adolescenți.

Aș vrea să începem cu o definiție pe înțelesul tuturor. La ce ne referim când vorbim despre dezvoltarea emoțională?

Mihai Zoican: Dezvoltarea emoțională se referă la un cumul de procese. Putem să spunem că, prin dezvoltare emoțională, ajungem să ne putem recunoaște emoțiile, să ni le exprimăm și să ni le gestionăm, să alegem cum ne comportăm în prezența emoțiilor într-un fel care este aliniat cu valorile noastre. Nu cred că poți să spui vreodată: „Gata, am terminat de învățat cum să-mi recunosc și să-mi exprim emoțiile”, tocmai pentru că emoțiile pe care le simțim sunt nuanțate, iar fiecare moment în care simțim o emoție este diferit de toate celelalte de dinainte.

Și atunci ne ajută să explorăm și să ne dezvoltăm competențe complementare acestora, cum este autoreglarea emoțională, adică răspunsul pe care alegem să îl avem într-o situație în care ni se declanșează o emoție. Am spus alegem, pentru că ader la opinia lui Viktor Frankl, care spunea că „poți să-i iei totul unui om în afară de un lucru: ultima libertate omenească – să își aleagă atitudinea într-un set de circumstanțe, să își aleagă propriul drum.” O altă competență care ne ajută în procesul de dezvoltare emoțională este prezența: capacitatea să recepționezi conștient atât stimulii externi, fizici, cum este ciripitul păsărilor sau faptul că îți este prea cald când te enervezi după miezul nopții că nu reușești să adormi, cât și stimulii interni, să devii conștient de gândurile pe care le ai, de cum vorbești tu cu tine.

Și, pentru că vorbim de competențe, de abilități, vreau să clarific faptul că, în opinia mea, este responsabilitatea adulților din jurul unui copil, din jurul unui adolescent, să îl ajute să exploreze și să își formeze competențele de care are nevoie ca să fie fericit și sănătos. Nu cred că un copil (sau un adult, de ce nu?) poate învăța de unul singur să fie recunoscător. Noi, adulții, influențăm profund felul în care reacționează viitorii adulți din jurul nostru. Influențăm tiparele pe care le învață, valorile pe care le asimilează, chiar și când nu încercăm să facem acest lucru, modelând răspunsuri la anumite situații. Unul dintre colegii mei folosește un exemplu simplu și bun când vorbește despre felul în care modelăm comportamente fără să ne dăm seama. Vi s-a întâmplat să vă chemați copilul din camera lui, iar el să vă răspundă, în repetate rânduri „Imediat!”? Ați prefera să vină când îl chemați? Când era mic și venea la voi în timp ce lucrați la laptop și vă ruga să veniți cu el în camera lui, să vă arate ce a construit, veneați imediat? De câte ori le-am răspuns copiilor: „Nu pot acum, că am treabă”? Oare nu asta fac și ei când ne răspund „Imediat”? La 10 ani, Minecraft e „treabă”. Așa stau lucrurile și cu competențele din sfera dezvoltării emoționale: copiii învață de la noi cum să-și recunoască, exprime, și gestioneze emoțiile.

Cu ce e diferită dezvoltarea emoțională a băieților față de cea a fetelor?

Din punctul meu de vedere, până de curând, cultura noastră, din România, a avut așteptări destul de puternice de la fiecare dintre cele două sexe, inclusiv (sau mai ales) din copilărie: „Nu plânge, că nu ești fetiță”, „Fetele poartă roz, băieții poartă albastru”, „Femeia? La cratiță cu ea!”, „Ce bărbat ești tu dacă nu poți să…”, „Bărbatul este capul familiei, și femeia, gâtul”, „sexul slab”, „sexul tare” etc. Dus la extrem, ceea ce se întâmplă mai mult decât ne dorim să recunoaștem, până și ideea că un băiat trebuie să reprezinte „sexul tare”, „să fie tare pe poziții”, poate duce la o inhibare a emoțiilor naturale, funcționale. Dezvoltarea emoțională a băieților nu este cu nimic mai specială decât dezvoltarea emoțională a fetelor. Sunt la fel de importante și complicate. Atât băieții, cât și fetele, se confruntă cu provocări similare în acest proces, dar există și provocări specifice sexului, adesea tocmai prin prisma așteptărilor culturale din partea lor. Un exemplu este faptul că „bărbații nu-și exprimă emoțiile”, care devine o profeție auto-împlinită. Pe mine, unul, mă interesează dezvoltarea emoțională a băieților pe de o parte pentru că, privind în urmă, văd cum așteptările culturale din partea mea, ca individ de sex masculin, au influențat, de-a lungul vieții, felul în care mi-am gestionat emoțiile (iar influența nu a fost întotdeauna una pozitivă); pe de altă parte, pentru că am avut contact, prin activitatea mea din educație, cu efectele așteptărilor culturale asupra elevilor mei.

Care sunt principalele provocări pe care le are un profesor în ceea ce privește băieții adolescenți din clasa lui?

Sigur, putem să găsim tipare în tipul de provocări pe care le întâmpină profesorii în interacțiunile cu băieții adolescenți din școală, dar eu m-aș feri să mă încred prea mult în aceste tipare, pentru că fiecare comportament are rădăcinile în interacțiunea dintre anumite gânduri unice, care răsar dintr-o serie de nevoi mai mult sau mai puțin împlinite. Una dintre cele mai importante nevoi care trebuie (nu „ar fi bine”; în acest caz este imperios necesar!) să le fie îndeplinită elevilor este nevoia de siguranță. Elevii trebuie să se simtă în siguranță ca să poată învăța. Din păcate, în acest moment, din punctul meu de vedere, ca adulți, nu îndeplinim această nevoie pentru elevi, în moduri de care, poate, nici nu suntem conștienți. Violența în familie este încă un fenomen prea răspândit în cultura noastră (pentru un exemplu ușor de digerat, gândiți-vă că Moșul încă vine cu nuiaua). Copiii expuși la violența din familie o pot duce mai departe, în interacțiunile dintre grupurile de prieteni adolescenți, inclusiv în pauzele dintre ore sau după ore. De asemenea, nu toate cadrele didactice lasă la poarta școlii sarcasmul față de elevi. Toate aceste fenomene creează gânduri în mintea elevului, care evident că nu va mai avea niciun chef să stea liniștit în bancă, cu atenția pe vocea doamnei profesoare. Și aceasta este doar una dintre nevoile unui elev. Data viitoare când băiatul din ultima bancă „deranjează ora”, întrebați-vă ce îi lipsește. Cel mai probabil, nu va fi un răspuns evident. Este responsabilitatea noastră, ca adulți, cu atât mai mult, în calitate de cadre didactice, să investigăm, să comunicăm cu toți stakeholder-ii (elevul, dirigintele, consilierul școlii, părinții elevului etc.), pentru că, cel mai adesea, acel om are o nevoie neîndeplinită.

Tu cu ce fel de provocări te-ai confruntat la acest capitol în calitate de profesor?

Aș vrea mai degrabă să mă gândesc la ele ca la „situații”, pentru că ar fi fost „provocări” dacă elevii respectivi ar fi acționat împotriva așteptărilor mele. În ultimii ani, mi-am cultivat curiozitatea și am încercat să intru în școală, în sală, fără prea multe așteptări, curios să văd ce urmează să se întâmple și bucuros să mă întâlnesc cu elevii mei. Evident că am fost diriginte și profesor și pentru băieți sau fete care aveau comportamente stereotipice, cum sunt situațiile în care pare că anumiți elevi „nu stau locului” în repetate rânduri. Da, de multe ori, a părut că erau băieți cei care își pierdeau mai ușor concentrarea. Și atunci mă întrebam în întâmpinarea cărora dintre nevoile lor nu vin prin activitățile pe care le facilitam în timpul orei. De multe ori s-a dovedit, în experiența mea, că băieții preadolescenți sau adolescenți aveau nevoie să se miște mai mult. Este atât de simplu. Inclusiv când au de scris un text în clasa a șasea, se poate să le includem activități care să implice mișcare. 

Cât de importantă e prezența unui model masculin în viața băieților adolescenți? Poate fi un profesor un astfel de model?

Este esențial ca adolescenții să aibă modele sănătoase de adulți. Băieții au nevoie de modele masculine sănătoase. Și dacă acestea nu vor fi evidente pentru toată lumea, putem fi siguri că, în mod mai mult sau mai puțin conștient, băieții își vor căuta modele masculine. Vreau să fac o remarcă aici. Noi, oamenii, suntem modele pentru cei din jur, fie că vrem, fie că nu. Tinerii, mai ales, văd ce facem, deduc cum gândim, ne intuiesc paradigmele, inclusiv prin cuvintele pe care le folosim. Deja suntem modele pentru adolescenți. Este responsabilitatea noastră să depunem efortul necesar ca să devenim modelele sănătoase de care generațiile mai tinere au nevoie. Și este responsabilitatea noastră, ca adulți, să îndrumăm tinerii să-și găsească modele sănătoase, echilibrate, care să-i ajute să se dezvolte pe toate planurile: fizic, emoțional, mintal și spiritual. Cu siguranță, un profesor poate fi un astfel de model.

Mihai, ai 29 de ani. La rândul tău, ai fost un băiat adolescent nu acum extraordinar de mulți ani. 🙂 Ce provocări ai întâmpinat în acea perioadă? Cum le vezi acum, din exterior? 

Mă bucur că ai formulat așa întrebarea. Studiile sugerează că, pentru toți oamenii, creierul are nevoie de mai bine de 20 de ani ca să ajungă la maturitate. Și atunci, eu am devenit profesor când încă nu aveam creier de adult, la 22 de ani. Când încă procesam evenimentele din adolescență care, la drept vorbind, încă nu se terminase pentru mine. Și încerc să nu uit, nici acum, la 29 de ani, cum era atunci. Când aveam 12 ani m-am mutat dintr-un oraș mai mic, într-un oraș mai mare. Sunt recunoscător părinților mei pentru alegerea de a ne muta, pentru că mi-au deschis astfel o seamă de drumuri. Cu toate acestea, mi-a fost greu să mă integrez în noul colectiv, deja „sudat”. Țin minte că m-a șocat nivelul de agresiune, fizică și verbală, la care erau expuși colegii mei de atunci, atât în școală sau liceu, cât și pe stradă. Agresiune fizică și verbală din partea altor adolescenți, pe care cu toții încercam să o menținem cât mai ascunsă de ochii adulților. Și chiar dacă ne simțeam amenințați, încercam să bravăm și să ne expunem situațiilor cu adevărat periculoase, ca să obținem validare și acceptare din partea grupului. Mi-a fost greu să navighez în acest mediu în primii ani, dar până la liceu deja aveam suficient de multe cunoștințe încât să nu mă mai simt îngrădit de posibilitatea unei altercații pe stradă. 

Cu toate că am fost implicat în conflicte violente, am ieșit întreg din fiecare, fără să fi fost nevoie să ripostez. Am fi putut, cu toții, să evităm situațiile riscante atunci, dar așa încercam noi să obținem validare din partea grupului. Mai târziu, în clasa a X-a, m-am angajat cu contract de colaborare la teatrul din oraș. Acolo mi-am găsit modelele masculine din acea perioadă a vieții mele. M-a ajutat mult să am mentori cu care să pot să discut liber, fără teama de a fi judecat. M-a ajutat să lucrez alături de mentorii mei și alături de alți adolescenți, pentru un scop comun. M-a ajutat mult să fiu tratat ca un adolescent, nu ca un copil care trebuie supravegheat la fiecare pas, dar nici ca un adult cu experiență vastă, care poate face alegerile corecte la fiecare pas. Așa mi-am cristalizat în minte poziția mea în comunitate în acel moment, am început să înțeleg cum să mă raportez la ceilalți, ce sunt în stare să fac bine, ce nu știu, că pot să mă sprijin pe cei din jur la nevoie. Comunitatea respectivă a avut încredere și răbdare cu mine când eu nu aveam încredere în mine că o să reușesc să lucrez alături de mentorii mei și alături de ceilalți adolescenți, iar acest lucru m-a ajutat să îmi dezvolt capacitatea de a acorda încredere.

Cum poate un profesor să-și sprijine elevii adolescenți (băieți) în dezvoltarea emoțională?

Un punct de plecare accesibil este reprezentat de analizarea și corectarea anumitor preconcepții sau paradigme întâlnite destul de des. Un exemplu pe care l-am amintit și mai devreme: „Bărbații nu au voie să plângă”. De ce? Plânsul are efecte pozitive asupra organismului uman. Este un mecanism sănătos de a face față. Printre altele, se pare că plânsul facilitează conexiunile sociale și că îi determină pe cei din jur să te ajute. Sau un alt exemplu: „Dacă ceva este diferit de așteptările mele, mă enervează.” Vedem atât de mulți bărbați furioși! Și mass-media ne inundă cu asemenea reacții ale personajelor masculine în situații dificile. Dar corpul uman este capabil să genereze o gamă mult mai largă de emoții. Bărbații sunt tot oameni și adesea, când un bărbat „se enervează”, de fapt simte o altă emoție (dezamăgire, nesiguranță, regret etc.), dar nu știe nici să o identifice, nici să o exprime într-o manieră care să îl ajute. Putem să ajutăm băieții de astăzi să-și dezvolte vocabularul emoțional. Până și numirea emoțiilor ajută. În trecut, se credea că numele au putere. Dacă știai numele adevărat al unui spirit, puteai să-l controlezi. Ce-ar fi să ne învățăm adolescenții adevăratele nume ale emoțiilor pe care, oricum, le simt? Inclusiv „Roata emoțiilor a lui Plutchik”, pusă pe un perete, poate să fie de folos.

Știu că nu ești părinte, dar mai știu și că ai avut de-a face cu părinții, prin natura meseriei tale, așa că vreau să te întreb dacă ai și sfaturi pentru părinți în eforturile lor de a-și sprijini băieții adolescenți. 

Într-adevăr, încă nu sunt părinte, și, cu toate că prima mea reacție la această întrebare ar fi putut fi „Habar n-am cum e să crești un copil”, am totuși câteva cuvinte de spus. Ne plângem că noile generații stau toată ziua cu ochii în telefon și, de exemplu, nu deschid o carte. Dar când avem o oră liberă seara, noi, adulții, obosiți după o zi de „tras”, ce facem? Cât de des am citit lângă copiii noștri? Când erau mici, le-am citit copiilor sau le-am pus un episod de desene animate? Ne plângem că tinerii nu respectă regulile. Când ne grăbim și trecem pe roșu cu ei de mână, ce le spunem? „Tu să nu faci ca mine.” O să facă. Dacă adolescenții vin seara acasă mirosind a fum de țigară, părinții îi ceartă, dar apoi de multe ori merg la magazin să își cumpere ei țigări. Fiecare atitudine, fiecare comportament pe care îl pretindem de la copiii noștri trebuie să fie modelat de noi mai întâi.

Unul dintre lucrurile pe care le auzeam de la câte un părinte sau câte un bunic era că adolescentul „pierde timpul”, că „nu își face timp pentru ce e important”. Am formulat așa, „câte un părinte”, pentru că, din păcate, am avut contact cu familii în care tendința era ca de educația copilului să se ocupe numai unul dintre părinți, sau, mai rău, bunicii. Într-adevăr, sunt situații și situații, există familii cu părinți plecați din țară. Dar, dacă locuiți în aceeași casă cu copilul și cu partenerul dumneavoastră de viață, vă rog să mergeți împreună, toți trei, la întâlnirile cu profesorii, la evenimentele care marchează ciclurile educaționale ale copilului dumneavoastră. Îi arătați cât de importantă este, de fapt educația, dezvoltarea lui. Îi arătați că familia e o echipă, în care sunteți toți pentru unul, și unul pentru toți. E important!

Te rog să pui discuția în contextul pandemiei. Cum îi putem sprijini noi, adulții, pe adolescenți să facă față acestei perioade?

Da, încă trecem prin această pandemie, și oricât de imprevizibili, oricât de spontani ne par tinerii, este important ca, în aceste condiții, să ne asigurăm că beneficiază de varietatea de activități de care au nevoie, astfel încât să se încarce cu resursele de care au nevoie pentru a fi agili emoțional. Este foarte greu să îți alegi un comportament funcțional atunci când simți o emoție intensă, dacă îți este somn, dacă ai mâncat nesănătos în ultima lună sau dacă te doare spatele de la prea mult stat pe scaun. Este periculos de ușor să nu mai faci sport luni întregi în pandemie, să nu te mai expui suficient la lumină naturală, să-ți dereglezi profund ciclul de somn, să omiți să mai comunici cu alți oameni, să te pierzi, ore, zile în șir în activități care par că te încarcă (fie că vorbim despre Facebook Messenger, Instagram, Netflix, citit, somn etc.). Poate este greu să îi desprindem pe tineri de ecran dacă strigăm la ei de pe canapea să facă mișcare, în timp ce și noi „stăm pe Facebook”. Revin la modelare. Faceți ce vă așteptați să facă adolescentul din viața dumneavoastră și aveți grijă să-și reîncarce bateriile!

Să vorbim și de platforma Sinergie, recent lansată, pe care tu ai două cursuri, unul din ele fiind „Cele 7 deprinderi ale adolescenților eficace”. Cu ce îl ajută pe un adolescent dacă urmărește cursul?

Cele două cursuri se bazează pe același set de principii și practici eficace, asociate cu „Cele 7 deprinderi ale persoanelor eficace”. Aceste obiceiuri au fost sintetizate de Stephen R. Covey acum mai bine de 30 de ani, după ce a analizat ce aveau în comun oamenii de succes, cu un sistem de valori sănătos și puternic. Rolul acestor deprinderi este de a te ajuta să obții controlul asupra vieții tale, să ai un tipar de interacțiuni sănătos cu ceilalți, și să ai grijă de tine, tot timpul. Primele trei deprinderi se numesc: „Fii proactiv”, „Începe cu gândul la final” și „Pune prioritățile pe primul loc”. Dacă realizezi că tu ești responsabil de alegerile pe care le faci, că poți să-ți descoperi destinația și să-ți programezi pașii către aceasta, devii independent. Deprinderile 4, 5 și 6 sunt: „Gândește câștig-câștig”, „Caută întâi să înțelegi, apoi să te faci înțeles” și „Acționează în sinergie”. Dacă ai în vedere câștigurile personale, dar și pe ale celorlalți, dacă înveți să asculți empatic și să te exprimi cu curaj și considerație și dacă înveți să cauți soluția cea mai bună în echipă, devii interdependent, adică îți dai seama că „Împreună merge strună”. A șaptea deprindere te ajută să le aplici pe toate celelalte șase. „Ascute fierăstrăul” te ajută să te încarci în fiecare zi pe toate planurile. Dacă Cele 7 deprinderi ale adolescenților eficace are ca scop aplicarea deprinderilor în general, în viața unui adolescent, cursul Descoperă-ți voceaajută adolescenții să folosească „Cele 7 deprinderi” pentru a explora posibile destinații pe plan profesional și pentru a începe să își dezvolte competențe necesare pentru a ajunge acolo.

Îmi recomanzi trei cărți care m-ar putea ajuta să aflu mai multe în legătură cu dezvoltarea emoțională a băieților adolescenți?

Mai vrei să adaugi ceva?

Până la urmă, în ciuda anumitor diferențe biologice mai mult sau mai puțin evidente, bărbații și femeile fac parte din aceeași specie. Așteptările comunității în care cresc îi strămută tocmai pe Marte și pe Venus și cred că avem puterea și responsabilitatea acum, ca adulți, să rămânem cu picioarele pe Pământ, să fim modele sănătoase și echilibrate pentru copiii noștri. 

INTERVIU REALIZAT DE LAVINIA BĂLULESCU

Dați click aici dacă doriți să citiți și alte texte de pe Blogul Wellbeing Institute!

Wellbeing Institute este o organizație non-profit care are ca misiune transformarea școlilor în comunități ale încrederii, bunătății și bucuriei.

© All rights reserved

Despre noi

Programe

Politici

ro_RORO