Ce e reziliența și cum ne putem ajuta copiii să devină rezilienți

Ce e reziliența și cum ne putem ajuta copiii să devină rezilienți

Numele meu este Cristina Ungvari, sunt psiholog și director al grădiniței din cadrul Transylvania College (Cluj-Napoca). De asemenea, fac parte din echipa Wellbeing Institute, ca facilitator în cadrul programului „Școala încrederii”. Vreau să vă vorbesc despre reziliență

Sunt multe modalități prin care să definim reziliența emoțională, însă aceasta nu înseamnă să fii rezistent și să poți duce cât mai multe greutăți pe termen lung. Poți face asta pentru o perioadă, după care intri într-o zonă în care te simți confortabil cu faptul că știi exact cum să faci față greutăților, însă uitând de tine ca persoană. Înveți să te detașezi de tine, nu-ți mai pasă cum te simți și care-ți este scopul. 

Nu ne naștem rezilienți. Reziliența este o abilitate, o competență pe care alegem să o dobândim de-a lungul vieții, prin alegerile și faptele pe care le facem pentru noi și pentru ceilalți. Reziliența este o alegere. Este despre asumare și despre proactivitate: să îmi asum responsabilitatea pentru mine și viața mea. Reziliența este despre recunoașterea limitelor puterii noastre cu strădania de a fi proprii noștri stăpâni și asta este o muncă suficientă pentru o viață întreagă. 

Reziliența se vede în modul în care ne asumăm să ne trăim emoțiile, cu intensitate și autenticitate sau cu detașare și comportamente pasiv-agresive. Putem învăța să ne lăsăm văzuți cu tot greul, urâtul și inconfortabilul nostru de a ne simți inadecvați, nepotriviți și vulnerabili. Asta ne învață că avem nevoie de relații de încredere, în primul rând cu noi înșine și mai apoi cu ceilalți.

Cum poate un părinte să-și ajute copilul să devină rezilient?

În primul rând, e nevoie ca părintele să învețe să vadă nevoile copilului, iar ca să facă asta e nevoie mai întâi să-și identifice propriile nevoi, să învețe să fie prezent. Cum face asta? Prin a petrece mult timp împreună cu copilul, să învețe să-și regleze disconfortul, fără a-și spune că nu este un părinte bun. Copiii se reglează emoțional în prezența adultului cu care au o relație de atașament. Dacă este un atașament sigur, copilul se va simți în siguranță și se va arăta vulnerabil, deoarece părintele i-a oferit contextul în care să-și exprime emoțiile. Acest lucru este realizabil prin conectare, prin oferirea disponibilității personale – „sunt aici pentru tine, te văd, te aud și te accept indiferent de ce alegi să faci“. Această practică îl învață în primul rând pe adult să fie atent și prezent în mod conștient în viața copilului la orice vârstă și asta duce la o creștere a încrederii și siguranței că fiul sau fiica se poate întoarce oricând la părinte, chiar și atunci când îi este foarte greu sau când a făcut cea mai proastă alegere. 

De asemenea, cei mici au nevoie de la noi, adulții, de contexte în care să fie provocați, să-i sprijinim când au nevoie de noi și să-i vedem, să-i auzim și să le validăm stările emoționale. În acest mod ei se vor simți, văzuți, auziți și înțeleși, vor deveni cooperanți, deoarece prin conectare vor învăța că cineva este acolo pentru ei, vor învăța să nu renunțe când le este greu, vor învăța să-și exprime în mod sănătos emoțiile. 

Ce nu face bine este dorința părinților de a-și feri copilul de disconfort, crezând astfel că îl protejează. În timp, însă, cel mic învață despre el că nu este suficient de capabil, că are nevoie de cineva care să-i valideze realizările, nu va avea siguranța să încerce, deoarece ori de câte ori va face asta, adultul de lângă el va prelua conducerea și îl va salva sau, din contră, îl va critica. În acest fel se formează dependența și se înrădăcinează ideea că am nevoie tot timpul de cineva alături de mine când fac/încerc ceva. Recomand părinților să-i lase pe copii să aibă experiențe în care le este greu, în care vor să renunțe, să le ofere contexte în care să încerce lucruri noi, să-i învețe disconfortul, să amâne îndeplinirea dorințelor, nu prin condiționări, ci prin discutarea unor argumente simple de felul: „vei putea avea asta după ce vei face asta”.

Ce pot face concret părinții?

– Să stabilească rutine simple în fiecare zi (așa cresc siguranța și încrederea).

– Să ofere contexte de socializare (copilul să-și dezvolte propriile relații sociale). 

– Să ofere oportunități copilului de a acționa independent (să aleagă cu ce să se îmbrace).

– Să ofere contexte în care copilul să ia decizii (indiferent dacă sunt bune sau nu, indiferent dacă părinții sunt de acord cu ele sau nu).

În acest fel, copiii vor învăța să fie rezilienți, adică vor fi capabili să simtă pe propria piele că, deși le este greu, cineva este tot timpul acolo pentru ei să-i ghideze, să-i coordoneze dacă au nevoie, sau, dacă nu, doar să fie acolo pentru a le oferi confort. Rolul părintelui nu este nevoie să fie cel de a oferi soluții și nu este nevoie să facem asta de fiecare dată, deoarece cu siguranță vor fi momente în care nu vom avea soluții, și asta nu spune despre noi că suntem incapabili, ci doar că, uneori, vor fi momente în care chiar nu vom avea soluții și va fi în regulă. Copilul va vedea asta și se va simți în siguranță, va învăța să meargă mai departe chiar dacă e greu, chiar dacă nu vede finalul călătoriei. Va învăța să aprecieze călătoria ca pe o experiență valoroasă de învățare.

Cum îi pot ajuta profesorii pe copii să devină rezilienți?

Profesorii pot face asta prin a valida potențialul copiilor, prin a le arăta că sunt valoroși, chiar dacă nu întotdeauna vor reuși. Cu empatie, blândețe și grijă, profesorii pot dezvolta motivația intrinsecă a copiilor prin a le arăta că e în regulă să greșești.

Reziliența, în contextul pandemiei

Reziliența e o capacitate valoroasă de a te putea ancora în prezentul personal. Frica, neîncrederea și grija față de ziua de mâine sunt generatoare de mult stres și pot deveni capcane în care cu ușurință putem cădea cu toții, fără a mai avea resursele necesare să evaluăm în mod rațional realitatea. În acest context, văd reziliența emoțională ca pe o practică: astfel, cu cât o exersezi mai mult, cu atât devine mai prietenoasă. Cred că fiecare poate folosi această perioadă incertă ca pe o călătorie de descoperire a propriei persoane. Să ne dăm voie să fim în toate felurile, cu reacții potrivite sau mai puțin potrivite, să ne arătăm vulnerabili, să vorbim mult despre asta, să rămânem în contact cu oamenii, chiar dacă e nevoie să stăm mai izolați. Izolarea nu înseamnă să rupem legăturile cu ceilalți; înseamnă doar protecție, însă o protecție sănătoasă, nimic altceva. Fiecare zi a noastră să nu fie despre teama de îmbolnăvire sau de moarte. 

Practici pentru a ne menține ancorați în realitate:

– o rutină sănătoasă legată de somn, alimentație, efort fizic;

– în caz că lucrăm de acasă, păstrarea unei rutine în legătură cu modul în care ne îmbrăcăm și ne pregătim pentru ziua de muncă;

– reglarea sănătoasă a emoțiilor prin practici simple de relaxare și meditație;

– obiceiul de a vedea partea plină a paharului și obiceiul de a fi recunoscători zilnic cel puțin pentru 1-3 lucruri;

– alegerea situațiilor de ieșire din zona de confort.

Îi încurajez pe părinți și pe profesori/educatori sau adulții care lucrează cu copiii: încercați să fiți cât mai ancorați în prezent, luați fiecare zi așa cum vine și fiți recunoscători că puteți oferi copiilor unicitatea voastră. Dacă faceți asta cu căldură, bunătate și blândețe față de voi și în momentele când vă este greu, veți ajuta copiii să crească în siguranță, chiar dacă vremurile de acum ne arată exact opusul, să simtă că au lângă ei adulți sănătoși emoțional sau preocupați de starea lor emoțională și de starea lor de bine. 

Recomandări de lectură despre reziliență:

“Reziliența”, de Eric Greitens, Editura ACT și Politon

“12 reguli de viață. Un antidot la haosul din jurul nostru”, de Jordan B. Peterson, Editura Trei.

Wellbeing Institute este o organizație non-profit care are ca misiune transformarea școlilor în comunități ale încrederii, bunătății și bucuriei.

© All rights reserved

Despre noi

Programe

Politici