Dezvoltarea încrederii în sine în era social media

Dezvoltarea încrederii în sine în era social media

Doar împreună putem oferi încredere în sine noilor generații. Alături de Dove ajutăm 10.000 de tineri din România să-și recapete încrederea în sine, prin programe și resurse educaționale care ajută la dezvoltarea unei imagini sănătoase asupra sinelui.

Descarcă ghidul Dove și ajută-ne să punem stop standardelor nerealiste de frumusețe.

Wellbeing Institute este o organizație non-profit care are ca misiune transformarea școlilor în comunități ale încrederii, bunătății și bucuriei.

© All rights reserved

Despre noi

Programe

Politici

Cristina Criste: „Prin pași mici și cu multă răbdare, copiii preșcolari pot să realizeze exerciții care să pună bazele unei gândiri critice“

„Prin pași mici și cu multă răbdare, copiii preșcolari pot să realizeze exerciții care să pună bazele unei gândiri critice“

Cristina Criste este educatoare în grădinița din Transylvania College (Cluj-Napoca). A început ca educatoare la creșă, în urmă cu șapte ani, iar acum lucrează cu grupa Green Apples 2. De asemenea, face parte din echipa Wellbeing Institute, ca facilitator în cadrul procesului „Școala încrederii”. Vă prezentăm un interviu în care Cristina vorbește despre gândirea critică la copiii preșcolari.

La ce te gândești când vorbim despre gândirea critică în general?

O definiție a acestui concept este a avea o gândire clară, rațională și liberă. E vorba de acea abilitate de a gândi clar despre ceea ce ai de făcut sau despre cum să-ți formezi o opinie/să argumentezi o idee. Aici nu se pune accentul pe acumularea de informații, ci pe dezvoltarea capacității de a procesa informația primită. Gândirea critică merge mână în mână cu alte capacități, precum cea de a realiza conexiuni logice între idei/argumente, de a le înțelege importanța, de a lua informațiile acumulate și a construi pe baza lor alte idei. Face echipă bună cu creativitatea în a produce inovație, cercetare și dezvoltare. Dezvoltarea acestei capacități de a gândi critic ajută la a înțelege mai bine informațiile dintr-un text din orice materie fără a reține cantități mari, ci a le analiza și descoperi unde îți servesc în viața de zi cu zi, de a rezolva mai ușor exercițiile matematice. În viața profesională, ajută la transmiterea propriilor idei și la înțelegerea ideilor colegilor, făcând astfel comunicarea între ei mult mai ușoară. În societate, ea ajută la responsabilizare participanților să se informeze și să se implice în comunitate. Putem rezuma prin a spune că unul din punctele cheie ale gândirii critice este de a ne ajuta să luăm decizii corecte. Cred că această abilitate ar trebui dezvoltată și la copii încă de când sunt mici.

Să vorbim despre gândirea critică pentru preșcolari. Ce presupune ea? Se poate dezvolta gândirea critică la copii atât de mici?

Gândirea critică și alte abilități (precum inteligența emoțională, flexibilitatea mentală și capacitatea de a rezolva probleme dificile, cunoștințe interdisciplinare) au început să fie studiate și incluse în dezvoltarea copiilor deoarece vor deveni abilități de bază pentru viitor. Mediul înconjurător este într-o continuă schimbare, de aceea o să fie necesar ca și abilitățile pe care copiii de azi (adulții de mâine) le dezvoltă să fie în tandem cu ele. O să le fie greu să se descurce în situații tehnice sau stresante dacă ei nu învață de mici cum să le abordeze. Sunt de părere că prin pași mici și cu multă răbdare preșcolarii pot să realizeze exerciții care să pună apoi bazele unei gândiri critice. La această vârstă sunt dornici să absoarbă cât mai multă informație din jurul lor, de aceea e de datoria noastră și a părinților să îi ajutăm în a avea acces la informația potrivită. Un bun mod prin care putem ajuta preșcolarii să-și dezvolte gândirea critică este ca atunci când le citim povești să le adresăm întrebări, de la cele mai simple, la cele mai complexe: „Cine era personajul principal din poveste?“, „Despre ce era vorba în poveste?“, „Ce altă poveste am mai citit despre subiectul acela?“, „Ce alt final ar mai putea avea povestea aceasta?“ sau „Ce altă soluție putem găsi pentru problema povestită?“.

Dacă adulții nu-i sprijină pe copiii preșcolari în dezvoltarea gândirii critice, atunci se dezvoltă ea de la sine? Ce se întâmplă de fapt cu copilul în asemenea cazuri?

La fel precum alte abilități care se dezvoltă la copii încă de mici (creativitatea, autonomia, încrederea în sine) au nevoie de anumite medii propice sau impulsuri, așa este și cu gândirea critică. Suntem convinși de abilitatea copiilor de a absorbi informațiile din jurul lor încă de mici, însă ei nu sunt capabili să le găsească utilitatea în viața exterioară. Aici cred că se poate vedea într-un mod subtil ceea ce poate face un copil cu informațiile primite și învățat să le analizeze/să le folosească, față de un copil care deține la fel informațiile, dar nu știe ce să facă cu ele, nu le poate folosi.

Cum îi pot sprijini profesorii/educatorii pe copiii preșcolari să-și dezvolte gândirea critică?

Unul dintre lucrurile folositoare pe care le-am descoperit căutând mai multe informații despre acest subiect a fost utilitatea întrebărilor în școală, chiar și în grădiniță. Fără să ne dăm seama, avem un instrument foarte bun care poate ajuta copiii în dezvoltarea gândiri critice. Noi, profesorii, trebuie să aflăm cum să punem întrebări mai complexe, astfel încât copiii să învețe mai mult să adapteze informațiile, decât să le enumere ca pe o listă. Ei au nevoie să înțeleagă sensul informațiilor, să analizeze lucruri, să compare, să facă deducții. Prin a reformula o întrebare simplă în una complexă, îi ajuți să-și reamintească informațiile și să le folosească și în alte contexte. De exemplu la preșcolari putem folosi întrebările în mod special la momentele de lectură, antrenându-i să înțeleagă despre ce este povestea, cum ar repovesti-o, ce alt final i-ar da. Astfel ei își dezvoltă și abilitatea de a-și comunica ideile, de a le asculta și pe a colegilor (a vedea punctul lor de vedere) până ar ajunge să se conecteze cu povestea. Un exemplu la școală ar fi dacă am vorbi despre încălzirea globală. Un mod de a reformula întrebările ar fi: în loc să le cerem să ne spună trei cauze ale încălzirii globale, să ne explice cele trei cauze ale încălzirii globale. Astfel ei reușesc să-și reamintească informațiile despre cauzele încălzirii globale, dar și să aducă o notă personală, o părere/un argument pentru a le explica.

Cum îi pot sprijini părinții pe copiii preșcolari să-și dezvolte gândirea critică?

Câteva dintre modalitățile propuse pentru părinți sunt:

    • să-i lase pe copii să experimenteze lucrurile în diverse medii, deoarece ei prin joacă își însușesc raportul de cauză și efect. Când răstoarnă un cub, copilul va fi curios să experimenteze dacă și din alt loc cade cubul tot la fel;
    • adresarea de întrebări deschise precum: „Ce părere ai despre…?“, „Ce crezi că urmează să se întâmple mai departe?“, „Ce ai vrea să mai încerci?“;
    • să le ofere copiilor timp să se exprime; atunci când adresează o întrebare, să aibă răbdare până copilul le răspunde și apoi să vină în ajutor cu răspunsul la întrebare;
    • să-i ajute pe copii să dezvolte ipoteze; în timp ce se joacă cu ei, să le adreseze întrebări: „Ce crezi că se va întâmpla dacă am pune cubul aici?“, „Dacă facem asta ce crezi că se va întâmpla?“, „Ce am putea să construim diferit?“;
    • să le ofere șansa să-și exprime părerea; chiar dacă răspunsul la întrebarea adresată nu e cel dorit de părinte, să nu-l corecteze pe copil prin a-l anula, ci prin a-l întreba cum a ajuns la acest răspuns (de exemplu: „Cum ai ajuns la acest răspuns?“, „Spune-mi de ce ai gândit așa?“).

Cum ar arăta viitorul unui copil care în ceea ce numim „copilăria mică“ nu dezvoltă această gândire critică? Dar în cazul unui copil care dezvoltă gândire critică?

Sunt mulți factori care se îmbină în a dezvolta abilitățile unui copil de când este mic. Poate nu ne dăm seama tot timpul, dar uneori pentru copii este suficient un moment de atenție pentru a prinde un exemplu (să observe un gest) și apoi să-l copieze. Probabil pentru un copil care nu are stârnită gândirea critică viața e ca un amalgam de informații și nu știe exact unde să le folosească pe toate, iar pentru un copil căruia gândirea critică i-a fost antrenată viața are mult mai mult sens și cu mai puțin efort, deoarece înțelege lumea și lucrurile din jurul lui.

Tu ce ai învățat, în practică, în acești ani în care ai lucrat cu copiii preșcolari și în care te-ai străduit să le dezvolți gândirea critică ?

De când practic această meserie, am reușit să descopăr multe, atât despre copii și modul lor de a gândi, cât și despre mine, deoarece suntem într-o continuă dezvoltare. Uneori e greu să găsești soluția potrivită de a ajuta un copil să se dezvolte, fiindcă sunt așa de diferiți, dar cea mai bună soluție este să nu renunți niciodată. Mâine e o nouă zi să încerci. Și e nevoie de mult timp pe care să-l petreci cu un copil pentru a-l descoperi, a înțelege cum vede el lucrurile și de acolo să pornești să-i asiguri toate nevoile. Am descoperit, de-a lungul timpului, că preșcolarii își folosesc toate simțurile pentru a învăța lumea din exteriorul și interiorul lor, de aceea încerc să fiu atentă la ce spun gesturile, cuvintele, privirea, chiar și mâinile mele (gesticulez foarte mult) pentru a-i sprijini cât mai mult. Încă mai căutăm lucruri diverse pentru a-i ajuta să-și dezvolte gândirea critică la grupă, dar cred că în anul acesta tumultuos mai mult am dorit să-i ajutăm să se simtă în siguranță și să reușim să ne exprimăm și ascultăm unii pe alții, de la mic la mare.

Îmi recomanzi niște cărți care m-ar putea ajuta să aflu mai multe despre subiectul discuției noastre?

Îmi place să citesc și de fiecare dată când descopăr o carte care mă prinde încerc să o ofer și altora. În documentarea pentru acest interviu am folosit cercetări științifice, articole, conferințe TED și câteva cărți. Unele dintre ele tratează dezvoltarea copilului în general, nu neapărat conceptul de gândire critică, dar sunt foarte folositoare în a înțelege mai bine copilul ca întreg.

– „Dezvoltarea gândirii critice și învățarea eficientă“, Ioan Jurca și Ion Al. Dumitru, Editura De Vest;
– „Psihologia copilului“, Emil Verza, Editura Trei;
– „Inteligența emoțională“, Daniel Goleman, Curtea Veche;
– „Gândire rapidă, gândire lentă“, Daniel Kahneman, Editura Publica.

Un alt loc bun de găsit informații e reprezentat de potcast-urile de la Mind Architect, cu Paul Olteanu. Acestea vor reuși să vă explice cum funcționează creierul nostru și de ce luăm decizii într-un anumit fel. Pe mine m-au ajutat mult să mă înțeleg.

Mai ai ceva de adăugat?

Un lucru care mi-a rămas în minte dintr-o conferință oferită de un profesor despre cum să adresezi întrebări copiilor ca să le stârnești gândirea a fost că, pe lângă informația oferită („the what“) și modalitatea de realizare („the how“), mai e nevoie de mijlocul procesului („the why“). Și de aici și concluzia lui, cu care sunt total de acord: „Trebuie să depunem un efort de grup (școală, părinți și elevi) pentru a crea un mediu în care riscul este răsplătit și unde nu există teama de răspunsuri greșite! De ce nu?!“.

INTERVIU REALIZAT DE LAVINIA BĂLULESCU

Dați click aici pentru a citi și alte texte de pe Blogul Wellbeing Institute!

Wellbeing Institute este o organizație non-profit care are ca misiune transformarea școlilor în comunități ale încrederii, bunătății și bucuriei.

© All rights reserved

Despre noi

Programe

Politici

Mihaela Romaniuc: „Am fost uimită de puterea conversațiilor dificile“

Mihaela Romaniuc: „Am fost uimită de puterea conversațiilor dificile“

Mihaela Romaniuc este profesor de limba engleză în Transylvania College (Cluj-Napoca), dirigintă la Year 12, coordonator Leadership Pillar și High School Lighthouse Team. De asemenea, face parte din echipa Wellbeing Institute, ca facilitator în cadrul procesului „Școala încrederii”. Vă prezentăm un interviu în care Mihaela Romaniuc vorbește despre conversațiile dificile.

Propun să începem cu un soi de definiție pe înțelesul tuturor celor care ne citesc. La ce ne referim când vorbim despre conversațiile dificile?

Prima dată când am auzit acest termen mi-am imaginat niște conversații de genul ceartă, vorbit în contradictoriu, neînțelegeri. Citind mai multe și discutând cu colegii mei care erau mai avansați în acest domeniu, am tot auzit următorii termeni: curiozitate pentru perspectiva celuilalt, ascultare empatică, temperament, experiențe anterioare, percepție obiectivă a realității sau a ceea ce s-a întâmplat. Acestea sunt câteva concepte care guvernează conversațiile dificile. O conversație dificilă este orice despre care îți vine greu să vorbești. Mi s-a părut foarte bizar, la început, cum e să pornești într-o conversație cu curiozitate pentru perspectiva celuilalt; eu mă gândeam, inițial, că trebuie să vorbești despre ceea ce crezi tu, celălalt să te asculte și să te înțeleagă. Am înțeles, după mai mult exercițiu, cum stă treaba cu curiozitatea asta. În primul rând, pornim de la premiza că fiecare vine cu propriul lui temperament și propriul lui trecut într-o relație. Ambele influențează modul în care interpretăm realitatea, ceea ce ni se spune sau ceea ce ni se întâmplă. Tocmai de aceea, pentru că interpretăm diferit realitatea, e nevoie să avem acest tip de conversații. Astfel, înțelegem perspectiva, nevoile, modul de a fi și a gândi ale celuilalt. Învățăm să ascultăm, cu empatie și fără să judecăm, modul de gândire al celorlalți și până la urmă asta ne ajută să creștem ca oameni, să ne cunoaștem mai bine pe noi înșine și să avem relații mai bune cu cei din jurul nostru. Legătura cu reziliența eu o văd astfel: într-o conversație dificilă devii conștient de sentimentele tale, de ceea ce le generează, și așa poți să-ți controlezi gândurile și modul în care reacționezi, acceptând disconfortul cauzat de sentimente, devenind mai rezilient.

În prima parte a discuției, aș vrea să vorbim despre conversațiile dificile dintre adulți și copii. Care sunt principalele provocări pe care le are un profesor în ceea ce privește acest subiect? Dar un părinte?

Eu am avut șansa să practic acest tip de conversații în primul rând cu fetele mele. Mai ales cu Sonia, care e adolescentă. Nevoia acestor conversații a venit din faptul că noi avem temperamente diferite: eu sunt constructor, ea e explorator. De exemplu, ei îi place să meargă în drumeții neplanificate, iar eu am nevoie să știu exact pe unde vom merge, cât va dura, la ce oră ne întoarcem. Din start, avem nevoi diferite. Dacă reușim să povestim despre nevoile noastre, să ne ascultăm, să ne înțelegem, iese ceva minunat. Am avut conversații dificile și cu elevii la care sunt dirigintă. Eram foarte frustrată pentru că ei nu respectaseră o înțelegere la care ajunseserăm împreună. Eram dezamăgită pentru că nevoia mea de a avea încredere nu era satisfăcută. Așa că le-am vorbit despre așteptările și nevoile mele și le-am explicat că frustrarea mea vine din cauza acestei nevoi neîmplinite. Le-am mai explicat că eu, fiind constructor ca temperament, am nevoie de predictibilitate, de reguli. Au fost foarte deschiși, m-au ascultat cu empatie și eu, la rândul meu, le-am ascultat punctul de vedere și am înțeles de ce procedaseră altfel decât ne-a fost înțelegerea. Mi se pare uimitor cum copiii sunt de multe ori mult mai deschiși, mai receptivi decât adulții. Și înțeleg mai mult decât credem. Au înțeles foarte repede că noi toți vedem și simțim diferit, în funcție de temperament, și că mai suntem influențați, în interpretarea realității, de ceea ce am trăit. Deci conversațiile dificile cu copiii sunt mult mai puțin dificile decât cele între adulți. Dar trebuie să fim pregătiți să-i ascultăm. În general, mă gândesc că adulții (profesorii, părinții) ezită când e necesar să fie vulnerabili în fața copiilor, deși copiii empatizează mult mai bine cu noi când ne exprimăm vulnerabilitățile în fața lor.

Ce sfaturi ai pentru părinți în legătură cu abordarea conversațiilor dificile? Dar pentru profesori?

Pe părinți, ca și pe profesori, de altfel, îi sfătuiesc, în primul rând, să încerce să se cunoască și să se înțeleagă pe ei înșiși. Să știe ce tip de temperament au sau care le sunt paradigmele, tiparele cu care vin din trecut. Astfel, vor înțelege că, de cele mai multe ori, copiii nu au intenția de a ne răni, nu sunt obraznici, nu doresc să se certe și că reacțiile noastre pot fi adaptate nevoilor copiilor. Copiii reacționează, de cele mai multe ori, prin prisma nevoilor neîmplinite și atunci au nevoie ca noi să-i putem asculta cu empatie. Copiii au nevoie de noi ca modele. Dacă dorim ca ei să fie într-un anumit fel, atunci noi trebuie să fim acei adulți de la care ei învață. De asemenea, le recomand atât părinților, cât și profesorilor să nu le fie frică să fie vulnerabili în fața copiilor, să le vorbească acestora deschis despre vulnerabilitățile lor. Copiii vor empatiza imediat și vor înțelege mai repede decât credem.

Să vorbim acum despre conversațiile dificile dintre copii. Ce ai dori să punctezi aici?

Interesantă perspectivă, nu m-am gândit până acum la asta. Cred că sunt foarte norocoși copiii care cresc înțelegând puterea conversațiilor dificile. Dacă noi le modelăm cum trebuie, lor le va fi ușor să facă acest lucru. Atunci când copiii pot să-și identifice și să-și exprime emoțiile, nevoile, să asculte și să înțeleagă perspectiva unui alt copil, cred că se produce magie.

Și am ajuns și la conversațiile dificile dintre adulți și … adulți. Tu cum le faci față?

În legătură cu conversațiile dificile dintre adulți: la început îmi era groază de acest subiect. Nu înțelegeam adevăratul sens al termenului. Încet, încet, am apucat taurul de coarne. Le-am exersat în familie prima dată, mai exact cu soțul meu. Am fost uimită de puterea acestor conversații și de cum, la sfârșitul lor, te simți mult mai aproape de omul din fața ta, mult mai conectat. Dificil este să-ți recunoști, să-ți exprimi emoția sau nevoia și să asculți fără să judeci, cu empatie. Acum nu-mi mai e frică să am conversații dificile, deși nu mi-e cu totul confortabil încă. Cu fiecare conversație dificilă mă cunosc mai bine, mă înțeleg mai bine, învăț să stau în disconfort și să înțeleg că doar așa pot crește ca om și pot îmbunătăți calitatea relațiilor pe care le am. Un sfat pentru alții: să aibă întotdeauna destulă curiozitate pentru a înțelege perspectiva celuilalt. Suntem diferiți, simțim diferit, înțelegem lucrurile diferit și de multe ori, clarificând perspectivele fiecăruia, nici nu mai există conflict. Pentru o conversație dificilă ne pregătim înțelegându-ne emoțiile, înțelegând cauza lor, cât se datorează ele temperamentului nostru (felului nostru de a fi) și cât se datorează tiparelor cu care am trăit până în prezent. De multe ori nici nu mai ajungem la o conversație dificilă când înțelegem aceste lucruri.

Cea mai dificilă conversație din viața ta și cum i-ai făcut față?

Wow, cea mai dificilă conversație a fost una care m-a luat complet pe nepregătite. I-am făcut față cu greu. A fost foarte dificil pentru mine să tac și să ascult. Era vorba despre ceva ce făcusem eu (de fapt, ceva ce spusesem) și care o deranja pe cealaltă persoană. Inițial mi-a venit să mă apăr, să spun că nu e adevărat, că eu nu așa vedeam lucrurile. Dar, în timpul conversației, am înțeles că nu era despre mine, era despre ceea ce simțea cealaltă persoană, despre ceea ce ea avea nevoie. Am reușit cu greu să-mi înăbuș dorința de a vorbi. Îmi era foarte greu să stau în acel disconfort. Abia mă abțineam să nu plâng. Am sfârșit prin a ne îmbrățișa și de atunci suntem mult mai apropiate.

Îmi recomanzi niște cărți care m-ar putea ajuta să aflu mai multe despre conversațiile dificile?

Comunicarea defectuoasă, de Bruce Patton, Douglas Stone, Sheila Heen, Editura Curtea Veche

Say what you mean, de Oren Jay Sofer

De ce el? De ce ea?, de Helen Fisher, Editura Humanitas.

Cum să-ți reinventezi viata, de Jeffrey E. Young și Janet S. Klosko, Editura Trei

Mai vrei să adaugi ceva?

Ca ultim gând, revin la ideea ca e important să ne înțelegem pe noi, să ne cunoaștem temperamentul, tiparele cu care am crescut și să înțelegem că percepem realitatea obiectivă doar în proporție de 10-15%. Suntem diferiți, ceea ce e un lucru extraordinar, și din acest motiv înțelegem lucrurile diferit, percepem realitatea diferit, simțim diferit. Dacă reușim să înțelegem aceste lucruri și căutăm să aflăm cum gândește celălalt, cum simte celălalt și să nu judecăm, vom reuși să facem față conversațiilor dificile cu brio.

INTERVIU REALIZAT DE LAVINIA BĂLULESCU

Dați click aici pentru a citi și alte texte de pe Blogul Wellbeing Institute!

Wellbeing Institute este o organizație non-profit care are ca misiune transformarea școlilor în comunități ale încrederii, bunătății și bucuriei.

© All rights reserved

Despre noi

Programe

Politici

Diana Teodorescu: „Obama, Elon Musk sau chiar Iron Man au fost și ei la început niște băieți de 8 ani care nu aveau chef să citească!”

Diana Teodorescu: „Obama, Elon Musk sau chiar Iron Man au fost și ei la început niște băieți de 8 ani care nu aveau chef să citească!”

Diana-Noemi Teodorescu este profesor în învățământul primar în cadrul școlii Transylvania College (Cluj-Napoca) și Pivotal Behaviour Trainer. De asemenea, face parte din echipa Wellbeing Institute, ca facilitator în cadrul procesului „Școala încrederii”. Vă prezentăm un interviu în care Diana vorbește despre abordări educaționale pentru băieții care sunt elevi în clasele primare.

Care sunt principalele provocări pe care le are un profesor în învățământul primar sau un învățător în ceea ce privește băieții din clasa lui?

Diana Teodorescu: Întotdeauna mi s-a părut interesant cum, atunci când primeam o clasă nouă și voiam să aflu mai multe despre copiii respectivi, urmau și câteva atenționări legate de unul sau doi copilași mai năzdrăvani. În 99% din cazuri aceștia erau băieți. Băieți care nu reușeau să rămână în bancă în timpul orelor, care erau un pic mai neinteresați de spațiul personal al celorlalți sau care spuneau că școala e plictisitoare și că ei nu au chef să stea la masă cu o carte, pentru că oricum nu vor învăța să citească. Băieți care parcă din senin începeau să lovească colegi sau obiecte, în timp ce fetele îi priveau cu ochi mari și mirați. Băieți care parcă nu auzeau ce le spun și-și continuau neîntrerupți activitatea anterioară. Așa că prima și cea mai mare provocare pe care un profesor de școală primară o va avea în ceea ce privește băieții este să și-i apropie și apoi să reușească să-i convingă cumva că școala poate fi cool și că nu e nimic în neregulă cu ei. Ba din contră!

Tu, personal, ce provocări ai avut de-a lungul anilor și cum ai trecut prin ele?

Pentru mine cele mai mari provocări legate de elevii mei băieți au fost în primii ani de predat. Ceea ce învățasem în mod formal în școală legat de modul în care decurge o lecție, de așteptări, de limite și de autoritatea profesorului părea aproape SF în fața unei clase reale. Am avut și oportunitatea de a avea întotdeauna clase cu foarte mulți băieți. Logic, la început am încercat să folosesc strategiile clasice; am avut așteptări de la ei așa cum scria în manual și apoi am avut multe conversații cu părinții lor. Dar n-a funcționat mai nimic. Pentru că eu aplicam niște teorii frumoase și generale, pe când băieții din clasa mea erau nu doar foarte inteligenți și extrem de activi, ci și… unici! A trebuit să-mi dau eu un restart total, să „pierd” foarte multe nopți citind și învățând, ca să pot aplica o serie de abordări mult mai potrivite lor:

– o relație cât mai bună cu elevii din clasă;

– cât mai puțin timp petrecut pe scaun la masă;

– cât mai puține fișe, cât mai multe activități practice;

– cât mai multe imagini, grafice și mai ales utilizarea tehnologiei;

– învățarea pe bază de proiect;

– găsirea unor moduri de a avea o competiție sănătoasă în clasă în anumite momente;

– activitate fizică multă! Și pauze de mișcare!

– activități de mindfulness și de autocunoaștere;

– foarte mult umor; 🙂

– o înțelegere foarte clară a motivului pentru care e nevoie să învețe ceva;

– activități de dezvoltare a inteligenței emoționale.

Și, desigur, multe altele. 

Cât de importantă e prezența unui model masculin în viața băieților din clasele primare? Poate fi învățătorul un astfel de model?

În mod clar, un învățător/profesor poate fi un model masculin fantastic pentru băieții din clasa lui. Sunt mulți băieți care funcționează foarte greu în clasă cu învățătoarea/profesoara, însă la ora de tehnologie sau sport unde au profesor sunt cei mai cooperanți. Realitatea este că destul de puțini bărbați aleg o carieră în învățământ și cu atât mai puțini în învățământul primar. Însă acesta nu e un capăt de drum pentru o învățătoare/profesoară, pentru că de multe ori modelele masculine pot fi găsite și în alte locuri. În primul rând, învățătoarea/profesoara ar trebui să identifice aceste modele masculine pentru băieții din clasă chiar în tații elevilor; să-i implice în proiecte cu clasa, să-i cheme în mijlocul copiilor și să-i lase să petreacă timp cu aceștia discutând diverse teme din viața reală. În cazul în care directorul școlii este bărbat, el poate fi, de asemenea, un model pentru băieți, atât timp cât este prezent în clase și-și creează o relație cu ei. Modelele masculine pot fi aduse și din afara școlii/casei. Chiar dacă nu fizic, profesorii pot lucra pe anumite proiecte care să vizeze diverși bărbați de succes din toate domeniile și cumva să-i facă să înțeleagă pe cei mici că și Obama, Elon Musk sau chiar Iron Man au fost la început niște băieți de 6-8 ani care nu aveau chef să citească!

Ce poți să-mi spui și legat de părinții băieților în clasele primare? Din ce ai observat tu, care sunt provocările lor?

În primul rând, depinde cu ce așteptări vine fiecare familie. Cele mai multe provocări sau frustrări apar fie în familiile unde băiatul este cel mai mic, având surori mai mari (și bineînțeles mai cuminți, mai ordonate, care citesc mai repede), fie în familiile în care băiatul este unicul copil, este foarte protejat și ajutat, încât aproape că-și pierde propria identitate. În mod clar, în familie fiecare copil se comportă oarecum diferit față de școală. Este spațiul lui sigur și e normal să fie așa. Am avut însă părinți de băieți care au venit la mine cu rugămintea de a le oferi niște strategii de dus acasă, în momentul în care băiatul lor avea deja 6-7 ani și lucrurile care funcționaseră cu el în trecut nu mai funcționau.

Acasă băieții pot fi o parte minunată a familiei. Atât timp cât au o rutină sănătoasă, atât timp cât se simt conectați la ceea ce înseamnă familie pentru ei, cât simt că au o contribuție și sunt importanți, ei pot veni cu surprize grozave în ceea ce privește comportamentul lor. Cele mai mari probleme acasă apar atunci când băiatul este privat de timpul petrecut cu părinții (cu amândoi și cu fiecare separat), când are un program haotic și este lipsit de orice limite, când este „cocoloșit” și tratat ca și când ar fi din porțelan sau când se pune foarte multă presiune pe el să funcționeze într-un fel în care părinții cred că ar trebui el să funcționeze. 

Ce ne poți spune despre teoria că școala (în sensul de „sistem educațional”) ar fi concepută mai mult pentru fete și mai puțin pentru băieți?

Modul în care fetele și băieții cresc și se dezvoltă (fizic, psiho-emoțional) este în mod clar diferit. Într-o cultură în care se pune foarte mult accent pe feminism și egalitatea drepturilor, este puțin riscant să spui că băieții și fetele nu sunt la fel, că e nevoie să fie văzuți și tratați diferit – fără ca asta să însemne că fetele sunt mai bune sau băieții sunt mai buni. Când spun că școala a fost făcută în special pentru fete, mă refer la școala aceea unde vedem fetele stând cuminți în bancă, dornice să-și mulțumească profesorii, le vedem atente la ore (chiar și când acestea se lungesc), le vedem încercând să scrie cât mai frumos, capabile să citească încă de la 4-5 ani, relaționând cumva grațios și încercând să rezolve orice conflict, discutând mai degrabă decât sărind prin clasă și fără prea multe izbucniri războinice. Iar pe de altă parte, vedem băieții eșuând la aproape toate cele de mai sus și simțindu-se necorespunzători sau „defecți” pentru că nu se integrează în „standard”. De aceea e nevoie ca profesorii să „revoluționeze” măcar un pic conceptul de școală și să-l facă un mediu accesibil (dacă nu chiar fantastic) și pentru băieți!

Te rog să pui agilitatea emoțională pentru copii în contextul pandemiei. Cum îi putem sprijini noi, adulții, pe copiii din clasele primare să facă față pandemiei?

Pentru copii situația de pandemie este filtrată prin modul în care părinții și apropiații se raportează la ea. În special copiii din clasele primare, dar nu numai, sunt foarte atenți la părinți și la modul în care aceștia reacționează la situația din jur. Din acest motiv, este extrem de important ca familia să fie atentă la expunerea pe care copiii o au la știri, la persoane cu tendința de a dramatiza sau la teorii ale conspirației. Asta nu înseamnă că ei ar trebui feriți de ceea ce se întâmplă. Din contră! Copiilor ar trebui să li se spună, pe înțelesul lor, care sunt motivele pentru care stăm acasă sau purtăm mască sau nu ne vedem cu prietenii, însă, dacă este posibil, fără o încărcătură emoțională „fatalistă” sau dramatică, alimentată de știri exclusiv negative.

Copiii sunt minunați în a se adapta la tot felul de situații și, deși în mod clar socializarea este extrem de importantă pentru ei, prezentarea stării actuale ca fiind temporară îi poate ajuta să funcționeze mai bine. E nevoie și de o comunicare între părinți și profesori/învățători, precum și de adaptarea cerințelor școlii, dacă vorbim de școala în mediul online. În special atunci când discutăm despre băieți și școala online, pentru părinți ar putea fi extrem de dificil să-i convingă să stea liniștiți în fața unui ecran unde cineva vorbește mult și să scrie sau să citească pentru că așa a spus „miss”, dar „miss” nici măcar e acolo lângă ei.

Eu, de exemplu, în perioada de carantină din martie 2020, am adaptat cerințele astfel încât fiecare copil să poată contribui, să pot vedea progresul și să știu că există proces de învățare. În perioada respectivă lucram cu copii de Reception (4-6 ani) și o serie de sarcini care ar fi putut fi exclusiv scrise sau sub formă de fișe au fost transformate în: proiecte video pe care copiii (în special băieții) să le filmeze acasă și pe lângă casă, activități de matematică și științe în timp ce-și ajutau părinții în bucătărie. Se poate merge mai departe, până la a veni cu un buget pentru cumpărături, artă cu tot ce poți găsi în cămară, de exemplu, și multe alte activități care să-i miște din fața monitorului și să le stimuleze gândirea. 

Îmi recomanzi niște cărți care m-ar putea ajuta să aflu mai multe despre subiectul discutat?

Crescându-l pe Cain, de Michael Thompson și Dan Kindlon, Editura Herald;

 „Cum să crești un copil energic, de Mary Sheedy Kurcinka, Editura Multi Media Est Publishing.

Mai vrei să adaugi ceva?

Da. Iată câteva idei de luat acasă sau de dus în clasă:

➡️ Ca profesor, e bine să fii precaut atunci când pedepsești comportamentul băieților. La fel ca părinte, atunci când îl pedepsești pentru note proaste. Pedeapsa în acest caz nu va face decât să-l îndepărteze de școală și de plăcerea de a învăța.

➡️ Încurajați-i să citească absolut orice își doresc. Poate pentru lecția de engleză e mai bine să citească o poezie sau o descriere lungă și detaliată, dar decât să nu citească deloc, lăsați-i să citească reviste cu benzi desenate, știri sportive etc. Orice tip de citit ajută și le creează copiilor obiceiuri bune pe termen lung.

➡️ Băieții vor avea nevoie de mult mai multă încurajare pentru citit. În special cei de vârste mici. Implicați-i în ceea ce citesc, puneți-le întrebări tricky legate de textul citit, căutați împreună mistere, umor sau tot felul de informații interesante.

➡️ Profitați de valorile și de calitățile specifice multor băieți. Asumarea de riscuri, competitivitatea, spiritul combativ, toate pot fi transformate în unelte care să ajute procesul de învățare.

➡️ Pregătiți profesori și învățători care să fie atenți la propriile idei preconcepute legate de băieți (și fete) și care să-și adapteze stilul de predare astfel încât să aibă băieți care vin cu drag la școală și care abia așteaptă o nouă provocare în clasă.

INTERVIU REALIZAT DE LAVINIA BĂLULESCU

Dați click aici dacă doriți să citiți și alte texte de pe Blogul Wellbeing Institute!

Wellbeing Institute este o organizație non-profit care are ca misiune transformarea școlilor în comunități ale încrederii, bunătății și bucuriei.

© All rights reserved

Despre noi

Programe

Politici

Catrinel Grigorovici: „Ce ajută? Să dorm bine! Să văd lucrurile în perspectivă! Să râd!”

Catrinel Grigorovici: „Ce ajută? Să dorm bine! Să văd lucrurile în perspectivă! Să râd!”

Catrinel Grigorovici este Director Resurse Umane în cadrul Transylvania College (Cluj-Napoca). De asemenea, face parte din echipa Wellbeing Institute, nu doar din postura de coordonator resurse umane, ci și ca facilitator pentru personalul nedidactic în cadrul procesului „Școala încrederii”. Vă prezentăm un interviu în care Catrinel vorbește despre reziliența la adulți.

Tema discuției noastre este „reziliența”, un cuvânt mai puțin întâlnit în limba română cu sensul cu care există el în engleză. Cum ai explica reziliența emoțională cuiva care nu a mai folosit până acum termenul?

Catrinel Grigorovici: Eu cred că reziliența emoțională a unui adult este capacitatea lui de a trăi în prezent. Nu în trecut sau în viitor, ci în ceea ce se întâmplă acum. Chiar dacă uneori prezentul este cel mai greu de identificat și de îmbrățișat.

Cu ce ne ajută dacă suntem rezilienți?

Reziliența emoțională ne ajută să ne înțelegem emoțiile și sentimentele, chiar și când ne este greu. Cred că depinde de calitatea relației pe care o avem cu emoțiile noastre. Ne ajută să trecem cu bine prin situații dificile și prin schimbări. Caracteristicile acestei perioade sunt schimbarea și imprevizibilul, deci cu cât reziliența ne este mai scăzută, cu atât ne va fi mai greu.

Care sunt pașii de bază spre a deveni un adult mai rezilient?

Cred că ne ajută dacă reușim să vedem unele situații în perspectivă. Deci învață să vezi dificultăţile ca pe ceva temporar și nu uita că situațiile dificile pot să te facă mai bun şi mai puternic. Încearcă să tolerezi situaţiile cu un nivel crescut de instabilitate, să te poţi adapta la circumstanţe noi. Lucrează cu tine astfel încât să-ţi revii repede după situaţiile dificile, acest lucru însemnând să fii conştient de resursele tale și să te concentrezi pe acestea. Este greu, dar chiar cred că aceste sfaturi te pot ajuta. Nu te aștepta să reușești din prima sau să fie ușor. Dar sigur va face o diferență!

Care a fost experiența ta personală cu reziliența?

Încerc întotdeauna să pun lucrurile în perspectivă. Cele două puncte tari ale mele sunt perspectiva și umorul, pe care le folosesc și de care îmi amintesc de fiecare dată când trec printr-un moment greu.

Se schimbă un părinte care devine mai rezilient? Devine… un altfel de părinte?

Părinții pot să devină mai rezilienți, dacă își acceptă drumul spre o cunoaștere mai bună a lor. Dacă îți înțelegi personalitatea, schemele, emoțiile și ce te activează, atunci ești cu siguranță cu un pas în față în procesul de a fi un părinte mai bun. Cred că devii un adult care se cunoaște cu mult mai bine și atunci poate să înțeleagă mai bine și situațiile prin care trec cei din jurul lui, chiar și propriii copii sau partenerul.

Își poate ajuta un părinte și copilul să devină rezilient? Cum?

Prin a fi alături de el. Prin a păstra o comunicare sinceră și deschisă. Prin a-l încuraja să-și numească emoțiile și a vedea impactul lor. Mai cred că este foarte important ca noi, părinții, să nu proiectăm o imagine de super-eroi, care le rezolvă pe toate și care nu au niciodată nicio dificultate sau eșec.

Te rog să pui reziliența în contextul pandemiei.

Păi pandemia ne-a pus în fața sau în mijlocul unui context nou, unic sau plin de necunoscut. Pot să-ți spun cum arată un adult care nu are reziliența foarte dezvoltată. Acest adult se lasă pradă scenariilor pesimiste, trăiește în frică și în izolare. Tot un adult cu reziliență scăzută alege extremele, crede că totul este o conspirație, refuză să poarte mască și așa mai departe.

Niște practici legate de reziliență care te ajută pe tine în pandemie?

Să dorm bine! Să văd lucrurile în perspectivă! Să râd!

Să luăm un caz punctual. Să zicem că sunt mama a doi copii. Lucrez de acasă, din cauza pandemiei, iar copiii mei au început școala online. Și soțul lucrează de acasă, nu avem destul spațiu, toată lumea are nevoie de atenție și de un computer, toată lumea vorbește în același timp, am deadline-uri și mai am și mâncare de făcut. Ce să fac să nu-mi pierd mințile sau măcar să nu mă enervez foarte tare? Mă ajută aici reziliența?

Cred că descrii o zi din viața mea și a familie mele în lunile când eram în carantină. A fost foarte important pentru mine să accept că am unele zile când simt că nu mai pot. Să-mi permit să plâng și să spun cu voce tare că mi-e frică de ce urmează. Viața așa cum o știam s-a oprit brusc și am schimbat foarte multe. Am învățat să apreciez foarte mult relațiile faine pe care le am cu copiii, cu soțul, cu prietenii noștri.

Într-un interviu pentru Blogul Transylvania College ai vorbit și despre rușine. Există vreo legătură între reziliență și rușine?

Da. Dacă vrei să scapi de rușine trebuie să-ți dezvolți reziliența la rușine. Este greu, dar îți aduce și multă împlinire să-ți accepți cu curaj și onestitate vulnerabilitatea și imperfecțiunile. Acesta este un proces care se întâmplă în timp și pentru care ai nevoie să-ți clădești reziliența.

Îmi recomanzi câteva cărți care m-ar putea ajuta să-mi cresc reziliența?

– „Învățare”, de Tara Westover, Editura Publica;
– „Dă-ți voie să simți”, de Marc Brackett, Editura Trei;
– „Dragoste in vremea holerei”, de Gabriel Garcia Marquez, Editura Rao, o carte potrivită contextului;
– „De veghe în lanul de secară”, de J.D. Salinger, Editura Polirom.

Un mesaj pentru comunitatea interesată de subiecte legate de wellbeing?


Să fim blânzi cu noi.


INTERVIU REALIZAT DE LAVINIA BĂLULESCU

Dați click aici dacă doriți să citiți și alte texte de pe Blogul Wellbeing Institute!

Wellbeing Institute este o organizație non-profit care are ca misiune transformarea școlilor în comunități ale încrederii, bunătății și bucuriei.

© All rights reserved

Despre noi

Programe

Politici

Ioana Șerdean: „Matematica îmi dă una dintre cele mai mari stări de bine”

Ioana Șerdean: „Matematica îmi dă una dintre cele mai mari stări de bine”

Ioana Șerdean este profesor de matematică în Transylvania College (Cluj-Napoca), diriginta clasei a V-a și mentor pentru profesorii noi din școală. De asemenea, face parte din echipa Wellbeing Institute, ca facilitator în cadrul procesului „Școala încrederii”. Se declară mereu extrem de încântată să-i ajute pe alți profesori: „Ne leagă pasiunea cu care stăm în mijlocul elevilor. Misiunea noastră, a profesorilor, are impact și putem face diferența pornind de la planificarea lecției fără niciun copil lăsat în urmă”. Vă prezentăm un interviu în care Ioana vorbește despre comportament și inovație la orele de matematică.

Aș vrea să începem cu o întrebare aparent fără legătură cu tema discuției noastre. E vreo relație între wellbeing și matematică?

Ioana Șerdean: (Râde) Matematica îmi da una dintre cele mai mari stări de bine. O compar cu râsetele zglobii ale fetelor mele, cu savurarea felului meu de mâncare preferat sau cu o plimbare seara la munte împreună cu soțul meu. 

În acest interviu ne propunem să discutăm despre comportament și inovație la orele de matematică. Legat de comportament: ce linii ai trasa tu în această privință pentru un profesor de matematică la început de drum, unul care poate ne citește acum?

Recunosc că atunci când am reflectat la tema viitoarei noastre discuții, „Comportament și inovație în lecțiile de matematică”, aveam fixată în minte ideea de comportament al elevului în timpul orei de matematică și cum îl putem sprijini noi, profesorii, prin inovație. Pe parcurs, prin analiza și proiectarea atâtor lecții pentru copii, am realizat însă că, da, comportamentul profesorului de matematică în timpul lecțiilor conturează experiența de învățare a copiilor. Vreau să-mi sprijin colegii să se descopere pe sine, să vadă tot binele din ei, să lase la o parte perfecționismul ce vine din profesia care ne cere rezultate imediate și exacte. Predarea matematicii vine dintr-o pasiune extraordinară pentru acest subiect, însă dragul de copii are aceeași pondere. Nu există recompensă mai mare decât să vezi sclipirea în ochii ființelor mici care se întind peste bănci sau câteodată chiar vin lângă tine să-ți spună ceva, să contribuie cu o idee. Le recomand colegilor mei să încurajeze orice contribuție, căci nu este despre a ști sau nu o formulă, ci este despre voință, curaj și încredere în sine. Unui profesor de matematică în primul an de predare i-aș recomanda să ia toată matematica pe care o știe, căci o știe!, și să o dăruiască copiilor de toate vârstele pe care-i întâlnește la clasă. E atât de frumos să dăruiești și, dacă dăruiești, e primit cu reciprocitate. E greu și provocator, dar tare fain și cu recunoștință.

Ce ar fi util să știe părintele despre comportamentul profesorului de matematică?

Consider o prioritate relația dintre profesor și părinte în beneficiul copilului. Din experiența întâlnirilor avute cu părinții elevilor mei, pot să confirm că o relație de comunicare sănătoasă, implicarea și onestitatea de ambele părți au dus la câștigarea încrederii în sine a elevilor și a mea. Așadar, părintele ar trebui să aibă încredere că elevul este în centrul proiectării și predării fiecărei lecții. Elevii au nevoi diferite, e drept, și fiecare învață diferit, iar profesorii sunt conștienți de asta. Lecția de matematică nu are niciodată alocat doar timpul din clasă, ci ore de pregătire, anticipare, alegere a resurselor, dar nu înaintea analizei nevoilor fiecărui elev în parte. Personal, la finalul fiecărei ore, îmi aloc timp pentru reflecție și evaluarea eficacității lecției. Întrebarea pe care ar trebui să și-o adreseze fiecare profesor de matematică la finalul orei este: câți elevi din clasă au făcut progres în lecția care tocmai s-a încheiat? Mie îmi place să merg mai departe, cu o a doua întrebare: ce fac pentru cei care nu au făcut progres?, cum planific avându-i în minte pe ei?

Să ne referim acum și la inovație. Privit din afară, profesorul de matematică nu pare să aibă loc pentru prea multă creativitate. Bănuiesc însă că nu e așa. Dar cum e de fapt?

În Transylvania College deprindem și exersăm cele 10 competențe, iar dezvoltarea inovației a fost una dintre țintele mele de la început. În anul 2019 am studiat în cadrul unui Curs Internațional în Educație (PGCE), pentru care am fost observată la ore timp de 40 de lecții. A fost cel mai bun prilej să măsor inovația pe care o aduceam în ore, pentru că primeam feedback la finalul fiecăreia. De când suntem mici am auzit că matematica se face cu creionul și cu hârtia și că exercițiul este „mama” învățăturii. Ei bine, lumea a evoluat, copiii au alte nevoi, job-urile ne cer altceva. Noi, profesorii, proiectăm elevul în centrul experienței lui de învățare. Știm că exercițiile repetitive și temele kilometrice nu au efectul scontat. Pentru a face progres, copiii trebuie să iasă din zona de confort și să pătrundă în zona de dezvoltare proximală, acolo unde le este stimulat interesul și unde le este solicitată gândirea. Astfel, lecțiile de matematică nu mai încep prin „deschideți culegerea”, ci prin setarea obiectivului și a rezultatului învățării vizibil pe tablă. Lecția are structură, indiferent de vârstă. Apoi, în funcție de vârsta elevilor, se pot planifica activități în perechi ori grupe. Aranjarea clasei are un impact deosebit în procesul de învățare, se pot aranja băncile direct pe grupe sau pe stații de lucru, cu anumite obiective de atins. Tehnologia este de partea noastră. Codurile QR sunt favoritele elevilor de liceu, deoarece descoperă sarcinile de lucru treptat și știu că le proiectez potrivit nevoilor lor. Inovația se poate realiza prin prisma relației profesor-elev pe care o avem. Avem încredere reciprocă, ne respectăm și știm că facem bine reciproc. Apreciem onestitatea, corectitudinea și deschiderea, motiv pentru care feedback-ul este esențial în fiecare lecție.

Matematica pare să fie, la prima vedere, o disciplină pe care fie o iubești, fie ori o urăști. De unde vin prejudecățile astea și cum facem să schimbăm paradigma?

Creierul nostru este construit astfel încât suntem capabili să facem mental calcule matematice extraordinare. În munca mea de zi cu zi la clasă îmi doresc să combat vechea paradigmă potrivit căreia „doar unii sunt buni la matematică”, printr-o realitate care poate salva generații: nu ne naștem buni la matematică și științe, ci devenim. Am văzut și continui să văd copii care nu pot face progres pentru că sunt etichetați. Asta mă doare cel mai tare, de aceea am ca țintă predarea fără a lăsa pe nimeni în urmă. Fiecare copil are șansa să studieze matematica și poate progresa. Are nevoie de un mediu propice, cu profesorul și părinții alături de el. Educația se face cu blândețe, din motivație interioară și nu din a transforma nota într-un scop în sine. Am lipit pe pereții din sala mea de matematică niște schimbări de paradigme. Scopul acestora este să ne sprijine pe toți, elevi, părinți și profesori, să dezvoltăm motivația interioară a învățării matematicii. Iată care sunt aceste schimbări de paradigme propuse de mine, mentalitate fixă VS mentalitate de creștere:

    • „Nu toată lumea este bună la matematică.” VS „Atunci când rezolvi un tip nou de problemă ți se dezvoltă gândirea matematică.”
    • „Este OK, poate matematica nu este unul dintre punctele tale forte.” VS  „Dacă te trezești spunând că nu ești o persoană bună la matematică, adaugă ÎNCĂ la finalul propoziției.”
    • „Dacă încerci strategii greșite, efortul va fi în zadar.” VS „Acel sentiment că matematica este grea e de fapt sentimentul îmbogățirii minții tale.”
    • „Bravo! Ai făcut tot ceea ce ți-a stat în putință.” VS „Scopul nu este acela să obții rezultatul corect imediat, ci să-ți crești nivelul de înțelegere pas cu pas. Nu uita să te întrebi care e următorul pas.”

Tu ce provocări ai întâlnit în cariera ta? Cum le-ai făcut față?

Toate provocările pe care le-am avut în carieră m-au ajutat să cresc. Ceea ce-mi displace cel mai tare în meseria mea este să corectez teste și să dau note. Îi văd pe copiii de toate vârstele făcând progres zilnic, fără presiunea notei, și mi se pare sublim. Apreciez orice undă de curaj, încurajez întrebările în ore și le tot spun copiilor că nu știu ce se întâmplă cu întrebările neîntrebate. (Zâmbește) În liceu au ajuns copiii să întrebe și să-și răspundă între ei. Mă găsesc foarte des în situația de a le ghida dezbaterile și de a-i sprijini să-și susțină punctul de vedere. 

Așadar, revenind la întrebare, am scăpat de cea mai mare provocare a carierei prin curaj, curajul de a le da copiilor libertatea de a crește matematic sub ochii mei. Recunosc, am trecut prin multe întâlniri dificile cu părinții, am ascultat individual mulți copii cu tristețile lor cauzate de rezultate mai puțin bune la matematică, însă m-a ținut în picioare o dorință mare de a preda matematica fără presiune. În momentul de față trăiesc, profesional, fără stres. Și pregătesc elevi pentru examene în fiecare an, avem împreună satisfacții mari, dar fără pedepse sau recompense, ci din motivație interioară. Am învățat să le transmit copiilor liniște, pentru că eu m-am liniștit. La baza stării mele de bine au fost nenumăratele cursuri la care am participat în școală, cărțile pe care le-am citit și practica. Atunci când vrei să faci bine și ai curaj, copiii simt și devii un model pentru ei. Empatia, colaborarea și compasiunea sunt competențe pe care le dezvoltăm și practicăm în Transylvania College, iar de la teorie până la practicarea lor nu este decât ușa de la clasă, pe care o am mereu deschisă pentru implicare, voie bună și curaj.

În viața ta personală cum a fost relația copiilor tăi cu matematica?

Acasă sunt doar „mama” și mă bucur așa de tare. Mi-a fost greu să mă stăpânesc la început, însă a fost definitoriu în relația cu fetele mele. Am stat deoparte, iar atunci când au venit ele cu mici întrebări am fost disponibilă, dar doar când au avut nevoie. Fetele mele, eleve într-a II-a și a IV-a, își fac temele singure, întreabă în clasă, greșesc uneori la calcule și vei fi surprinsă să îți spun că asta mă bucură. Greșelile sunt dovada clară că au încercat. În relația cu copiii mei m-au ajutat sutele de articole și zecile de cărți citite, plus practica stării de bine din Transylvania College (TC). Fetele mele sunt și ele parte din comunitatea TC și asta se simte.

Îmi recomanzi niște cărți despre care tu crezi că m-ar putea ajuta dacă aș fi profesor de matematică și aș vrea să lucrez la modul în care predau?

Dacă ai fi profesor de matematică, ți-aș recomanda „Boys and Girls Learn Differently”, de Michael Gurian, și „A Mind For Numbers, de Barbara Oakley. Aceste două cărți m-au ajutat să înțeleg și să aplic predarea eficientă, deoarece, dându-mi informații despre modul de funcționare a creierului în timpul studiului la matematică, am putut planifica adecvat. De aici am înțeles și relevanța mică a temelor seara. Recomand tuturor elevilor mei să lucreze sâmbătă dimineața, în loc de vineri seara, iar în timpul săptămânii – după un somn bun. O altă carte care ne sprijină să solidificăm relațiile cu elevii este Predarea bazată pe atașament, de Louis Cozolino (Editura Trei). Le-am citit și copiilor din ea, căci vreau să știe că împreună putem reuși și că relațiile cer reciprocitate. De aici ne-a venit ideea că „vrem o clasă ca un trib”.

Alte două cărți pe care le recomand atât pentru colegi, profesori, cât și pentru părinți sunt:When the Adults Change, Everything Changes, de Paul Dix, și How to Talk so Kids Can Learn at Home and in School, de Adele Faber și Elaine Mazlish. Acestea două îți schimbă paradigmele despre comportamentul copiilor în timpul învățării și te sprijină în a acționa conform nevoilor lor, cu tact și blândețe. Niciun copil nu are intenția de a nu învăța. În spatele comportamentului său sunt nevoi pe care nu știe încă să și le exprime. E un proces provocator, dar măreț. Aș asemăna sentimentul cu acela al urcării pe un vârf muntos. Ce frumos e peisajul de acolo de sus, dar pentru bucuria supremă am pășit pas cu pas!

Vrei să mai adaugi ceva?

Aș sublinia că în profesia mea valorific mult relația cu elevii mei și cu părinții lor, pentru că merită. S-a dovedit de-a lungul anilor că-mi face bine să ascult copiii și părinții, cu grijă pentru ei, ca să-i înțeleg și nu neapărat ca să le răspund. Cei mai mulți dintre ei de asta au nevoie: să fie ascultați. Încerc mereu să le transmit copiilor că este OK să simți frustrare atunci când nu obții rezultatul corect din prima, dar ce binemeritat este peisajul pe vârful muntelui, apreciind fiecare pas care te-a purtat acolo! Așa simți când muncești și munca ta dă roade, când ai pus cărămidă cu cărămidă la creșterea ta. Să fim recunoscători că ne trezim sănătoși dimineața și ne putem pregăti cu pasiune pentru ziua care urmează. Mă inspiră Brené Brown, prin îndemnul de „a alege curajul în locul confortului, a alege inima în locul armurii și a alege aventura de a fi fricos și curajos în același timp”, căci îmi dă libertatea a proiecta pentru elevii mei experiențe care le aduc valoare.

INTERVIU REALIZAT DE LAVINIA BĂLULESCU

Dați click aici dacă doriți să citiți și alte texte de pe Blogul Wellbeing Institute!

Wellbeing Institute este o organizație non-profit care are ca misiune transformarea școlilor în comunități ale încrederii, bunătății și bucuriei.

© All rights reserved

Despre noi

Programe

Politici

Melinda Szalontai: „Prin iubire poți să-i înveți orice pe copii. Aceasta este metoda cea mai sigură să le insufli încrederea în sine”

Melinda Szalontai: „Prin iubire poți să-i înveți orice pe copii. Aceasta este metoda cea mai sigură să le insufli încrederea în sine”

Melinda Szalontai este profesor preșcolar la grădinița din cadrul Transylvania College (Cluj-Napoca). Melinda mărturisește că încă din copilărie a avut o mare dorință: să-i ajute pe cei din jur. La cercetași a învățat prima dată cum să facă acest lucru, apoi a ales să devină educatoare. Cu timpul, și-a dat seama că vrea să-și ducă visul mai departe, așa că în prezent, pe lângă munca din grădiniță, face parte și din echipa Wellbeing Institute, ca facilitator în cadrul procesului „Școala încrederii”. Vă prezentăm un interviu în care Melinda vorbește despre încrederea în sine a copiilor preșcolari.

Care sunt pașii de bază ai unui educator pentru a-i sprijini pe copiii preșcolari să-și dezvolte încrederea în sine?

Melinda Szalontai: Grădinița și programul educațional sunt de așa natură structurate încât să dezvolte încrederea în sine a copiiilor. În această etapă a vieții lor, copiii învață să se desprindă de familii pentru câteva ore și să fie independenți. Ei încep să desfășoare activități care-i ajută să-și formeze încrederea în sine. Printre aceste activități se numără rutinele zilnice, formarea de prietenii, alegerea liberă a unor activități de joc etc. Nu cred că sunt neapărat anumiți pași de urmat. Un singur lucru este important: să faci totul din dragoste, deoarece consider că prin iubire poți să-i înveți orice pe copii și aceasta este metoda cea mai sigură să le insufli încrederea în sine.

Același lucru e valabil și pentru un părinte care vrea să-și sprijine copilul preșcolar să-și dezvolte încrederea în sine?

Așa cum am spus mai devreme, iubirea necondiționată este metoda și unealta de bază a părinților de a le insufla încrederea în sine copiilor. Aici trebuie să trag totuși un semnal de alarmă în legătură cu o zonă unde mulți avem provocări. Nu uitați: ne iubim copiii, dar le impunem limite! Ei au nevoie de aceste limite pentru dezvoltarea lor sănătoasă, care ajută să le crească stima de sine. Acest lucru le dă siguranță, știu ce au voie și ce nu – alegerea potrivită a acțiunilor lor le crește încrederea de sine! Dar grijă mare: după ce au ales să facă o faptă bună, nu începem să-i lăudăm! Prin laudă îi etichetăm pe copii și acest lucru poate duce la presiune negativă asupra lor. În locul laudei, putem folosi în schimb încurajarea, prin care să subliniem efortul făcut. Putem folosi încurajarea atât în timpul desfășurării sarcinii, cât și după sau chiar atunci când, de exemplu, copilul se simte descurajat.

O formulare pe care o aud foarte des în Transylvania College: „E bine ca un copil să aibă cel puțin un adult în viața lui în care să aibă încredere”. Ce înseamnă? Are legătură cu tema discuției noastre?

Da, sigur, are o legătură foarte importantă, deoarece acest lucru nu este altceva decât atașamentul. Este cu adevărat foarte important ca în viața fiecărui copil să existe un adult în care să aibă încredere, deoarece de fiecare dată când adultul răspunde nevoii de confort sau încredere a copilului se construiește o legătură de încredere între ei. Un atașament securizant înseamnă autonomie și conectare. Așa cum spuneam și mai devreme, copiii învață să devină autonomi și independenți dacă simt iubirea necondiționată atunci când noi, adulții, suntem cu adevărat conectați cu ei. Iar această conectare le dă siguranța de a-și dezvolta încrederea de sine.

Care a fost experiența ta personală cu tema discuției noastre, încrederea pentru copiii preșcolari? Ce provocări ai întâmpinat?

Un copil care nu prezintă încredere în sine a fost tot timpul o provocare pentru mine ca educator. Dar de-a lungul timpului am observat că acei copii care ies „de sub mâna mea” sunt încrezători. Mult timp nu reușeam să-mi dau seama care ar fi explicația; știam doar că fac bine ceea ce fac. Apoi am avut o revelație când o fetiță dintr-o grupă de-a mea a dorit să-și prezinte grupa față de foarte mulți invitați. Asta în condițiile în care ea nu obișnuia să vorbească nici măcar în fața colegilor săi. Eram atât de fericită pentru ea… Mi-am dat seama că am iubit-o și am apreciat-o necondiționat, de fapt am avut un atașament securizant și acesta a fost motivul pentru care ea s-a deschis ca o floricică de primăvară. La fel mi s-a întâmplat și acasă, cu fetița mea. Nu avea încredere în ea în ceea ce privește matematica, iar eu mă vedeam pe mine în ea. Știam ce simte și știam că, orice aș face, nu ar ajuta-o nimic în momentele de panică, atunci când spunea că nu înțelege. Așa că i-am oferit toată înțelegerea și suportul meu. Sarcinile trebuiau făcute, eu îi eram alături, o încurajam la fiecare pas, dar nu-i dădeam sarcini în plus. Anul acesta școlar am avut o mare surpriză: a observat chiar și învățătoarea ei cât de încrezătoare a devenit la orele de matematică!

Cum ar putea arăta viitorul unui copil care nu dezvoltă această încredere? Dar în cazul unui copil care își dezvoltă încrederea în sine?

La prima parte a întrebării doresc să dau un singur exemplu, care mi se pare atât de înfricoșător încât alte exemple mai puțin dramatice nici nu ar mai conta. Un copil fără încredere de sine este foarte ușor influențabil. Vorbim aici inclusiv despre acei tineri care pot fi convinși cel mai ușor să consume droguri. Pentru partea a doua a întrebării: un copil care are încredere în sine va avea un viitor mult mai sigur, va reuși să aibă relații bune cu cei din jur, să fie rezilient, să fie echilibrat, să treacă mult mai ușor prin provocări.

Te rog să pui tema discuției noastre în contextul pandemiei.

Copiii care au încredere în sine sunt mult mai rezilienți și, cum spuneam, trec mai ușor peste anumite lucruri, reușesc să se adapteze mult mai ușor. Dar ca să fie așa, copiii au nevoie de părinți echilibrați, mai puțin stresați, care prin exemplu să le arate cum trebuie să fie în aceste timpuri grele.

Și tot legat de pandemie. Ce facem cu copiii preșcolari? Le vorbim despre pandemie?

Da, le vorbim despre pandemie și despre pericolele ei. Oricum asta aud de peste tot! Dar facem asta fără să diminuăm sau să mărim pericolele; le vorbim deschis, pe înțelesul lor. Tocmai copiii cu încredere mai mare de sine vor fi mai atenți, pentru că ei sunt acei copii care au reguli și limite și știu să facă alegeri sănătoase, desigur – sub îndrumarea unui adult calm și echilibrat.

Niște practici legate de încredere pe care adulții le-ar putea aplica în timpul pandemiei cu copiii lor?

Iubirea necondiționată este cea mai bună și eficientă practică în aceste vremuri, după părerea mea. Multă răbdare și înțelegere față de copii, dar și față de noi înșine, ca adulți, fără să judecăm sau să ne judecăm. Restul vine de la sine!

Îmi recomanzi trei cărți despre care tu crezi că ar putea ajuta la creșterea rezilienței?

Curajul de a fi vulnerabil”, de Brené Brown, Editura Curtea Veche
Cum să-ți reinventezi viața”, de Jeffrey E. Young, Janet S. Klosko, Editura Trei
Comunicarea defectuoasă”, de Sheila Heen, Bruce Patton, Douglas Stone, Editura Curtea Veche.

Mai vrei să adaugi ceva?

Am un mesaj pentru adulții ca mine: să încercăm să nu urmărim știrile non-stop. Oricum suntem cu toții destul de speriați. De asemenea, ajută dacă, în loc să ne plângem despre cât de mult rău face copiilor viața online, încercăm să gândim altfel și să fim parte din viața copiilor noștri mult mai activ. Cum? Putem vedea cum și despre ce învață, ne putem conecta cu ei în alte moduri, putem petrece împreună mai mult timp, ne putem vorbi mai mult. Îi încurajez pe părinți să le spună copiilor ce simt: că le este greu, că sunt, la rândul lor, confuzi deoarece e prima dată când trecem cu toții, împreună, prin aceste provocări. Este o șansă pentru un nou început: haideți să punem baze cât mai sigure pentru copiii noștri, să le arătăm exemplul nostru de încredere și de iubire necondiționată!

INTERVIU REALIZAT DE LAVINIA BĂLULESCU

Dați click aici dacă doriți să citiți și alte texte de pe Blogul Wellbeing Institute!

Wellbeing Institute este o organizație non-profit care are ca misiune transformarea școlilor în comunități ale încrederii, bunătății și bucuriei.

© All rights reserved

Despre noi

Programe

Politici

Ioana Balint: „Relaxarea se învață! Au impact activitățile senzoriale, în care copiii ascultă muzică și se concentrează pe ce fac”

Ioana Balint: „Relaxarea se învață! Au impact activitățile senzoriale, în care copiii ascultă muzică și se concentrează pe ce fac”

Ioana Balint este educatoare în cadrul Transylvania College (Cluj-Napoca) din anul 2008 și lucrează de 14 ani cu copii de vârstă mică. De asemenea, face parte din echipa Wellbeing Institute, ca facilitator în cadrul procesului „Școala încrederii”. Vă prezentăm un interviu în care Ioana vorbește despre tehnici de relaxare pentru copii în mediul grădiniței.

La ce se referă tehnicile de relaxare în mediul grădiniței și de ce e nevoie de așa ceva?

Ioana Balint: Tehnicile de relaxare sunt diferite metode care ajută la diminuarea stresului, anxietății, a disconfortului. Ca educator, observ că cei mici se confruntă frecvent cu situații dificile, în care le este greu să spună ce simt, manifestă multă furie, neîncredere, au dificultăți de concentrare. Relaxarea este o abilitate care se învață și se exersează. Copiilor le plac lucrurile noi, exercițiile care au un efect imediat și sunt distractive, iar în felul acesta lucrăm la grădiniță exercițiile de relaxare. Discutăm la final despre cum ne simțim corpul sau cum percepem un sunet. Mulți copii sunt încântați și le povestesc acasă părinților: „Uite cum știu să respir! Uite cum burtica mea se liniștește atunci când simt furie”.

Niște exemple de tehnici de relaxare pe care educatorii le pot aplica la grădiniță?

Din experiența mea, copiilor le plac mult exercițiile de respirație, cele în care își folosesc corpul și simțurile. Activitățile senzoriale, în care copiii ascultă muzică și se concentrează pe ce fac, sunt folositoare și au impact asupra copiilor. De asemenea, gesturile de bunătate au un impact atât de frumos în mediul grădiniței! Copiii care asistă la ele devin apoi mai empatici și caută să-și rezolve cu bunătate diferite conflicte.

Ce sfaturi generale le dai părinților de obicei în legătură cu acest subiect?

Cea mai eficientă abordare pe care îi sfătuim pe părinți să o aibă este aceea în care vorbesc mai întâi cu copiii despre emoții, despre starea lor actuală și care sunt cauzele care i-au dus la asta. Tehnicile de liniștire sunt momente calitative atât pentru copii, cât și pentru părinți. În funcție de temperament și de înclinațiile copiilor, părinții pot alege exercițiile cele mai potrivite, de exemplu plimbări, exerciții de respirație, yoga, exerciții care implică o formă de artă și așa mai departe.

Vorbim și despre mindfulness atunci când discutăm despre aceste tehnici de relaxare pentru copii?

Mindfulness-ul este o activitate care îi captează pe copii. Există trei aspecte de care să ținem cont atunci când facem aceste exerciții cu copiii. Activitățile trebuie să fie scurte (cel mult trei minute), să le facem în fiecare zi și să fie distractive. Exercițiile de mindfulness sunt cele mai la îndemână; sunt exerciții pentru care nu avem nevoie de alte resurse și oricine le poate învăța și practica fără costuri. La grădiniță părinții află despre aceste exerciții atunci când avem o conversație împreună cu copilul; atunci îl ajutăm pe copil să-i explice părintelui cum s-a simțit și cum reușit să depășească respectiva stare.

Le recomanzi de obicei și adulților să recurgă la tehnici de relaxare pentru a-i putea mai apoi sprijini și pe copii în acest sens?

Da, așa consider că ar fi mai sănătos. Eu așa am început. Fiecare adult va împărtăși ce știe cu o mult mai mare implicare dacă a simțit deja beneficiile.

Care a fost experiența ta în încercarea de a sprijini copiii de grădiniță să practice tehnici de relaxare?

Am conștientizat că aceste exerciții mă ajută în primul rând pe mine să trăiesc în prezent, că pot să reduc stresul în diferite situații și să-mi cresc reziliența. Apoi am simțit nevoia de a face împreună cu copiii astfel de exerciții, atunci când alte lucruri pe care le făceam nu au mai funcționat. Copilul meu, care învață și el la Transylvania College, îmi spune cu mult entuziasm că face asemenea exerciții și în grupa lui, la grădiniță, și adesea vine cu soluții acasă: „Mami, uite, am învățat ce poți face când te simți tristă”.

Cum îi putem sprijini pe copii în ceea ce privește pandemia, cu ajutorul tehnicilor de relaxare?

Exercițiile de relaxare pot fi și un moment de conectare cu copiii. Tot prin aceste exerciții învățăm să facem lucrurile pe rând și, cel mai important, îi putem ajuta pe copii să-și mențină cât mai mult atenția. Putem integra în rutina zilnică exerciții de bunătate unul față de altul, în interiorul familiei, pentru că bunătatea oferită se întoarce mereu la cel care o oferă. Este foarte important să-i ajutăm pe copii să conștientizeze cum se simte bunătatea. În momentul reîntoarcerii în grădiniță, după perioada de carantină, copiii au avut nevoie de exerciții de empatie și bunătate, mai ales că lipsiseră deja destul de mult dintr-un mediu organizat de socializare.

Două exemple concrete de exerciții?

Putem face un exercițiu cu copiii pentru îmbunătățirea atenției și reducerea stresului. Ne imaginăm că avem într-o mână o floare și în cealaltă – o lumânare. Vom inspira cu ochii închiși, mirosind floarea din mâna dreaptă, apoi ne vom întoarce spre mâna stângă, unde vom expira și vom stinge lumânarea. Inspirația și expirația le realizăm în trei sau patru timpi. Sau, iată, un exercițiu de liniștire înainte de somn. Realizăm împreună o barcă din hârtie sau folosim orice jucărie ușoară. Întinși pe spate, poziționăm obiectul pe burtă, respirăm mai profund și ne concentrăm atenția asupra obiectului care se mișcă în sus și-n jos. Aș mai menționa și jocul celor cinci simțuri: cerem copiilor să caute în jur cinci obiecte care se văd, patru care se aud, trei care miros, două obiecte pentru care ne folosim simțul tactil și un lucru care se poate gusta. 

Să luăm niște cazurile particulare. Un copil merge cu părintele la un magazin și, pentru că nu primește ce și-ar dori, începe să plângă și să aibă un tantrum. Sau un copil care de dimineață a fost la grădiniță, iar apoi, seara, aparent fără motiv, începe să plângă și să aibă un tantrum acasă, când părintele îi refuză ceva. Cum ar fi mai indicat să procedeze părintele?

În cazul copilului care se află cu părintele în magazin, putem stabili clar care e cauza tantrumului. Părintele îi va explica copilului în ce condiții pot cumpăra o jucărie, îi va reaminti care sunt prioritățile vizitei lor în magazin, evident după ce copilul se liniștește și poate vorbi. E important ca părintele să vorbească calm și să fie empatic, dar să rămână pe poziții și să fie ferm. Dacă tantrumul se întâmplă seara, după o zi de grădiniță, cel mai probabil copilul a acumulat pe parcursul zilei multe frustrări pe care și le poate exprima doar sub această formă. Nevoia copilului e cea de comunicare. Tantrumurile sunt parte din dezvoltarea copiilor, sunt pentru ei o metodă de comunicare și apar din multe cauze: nevoie de atenție, nevoie de autonomie, oboseală, foame sau reprezintă expresia unor emoții greu de gestionat. Este foarte important ca părinții și educatorii să aibă aproximativ aceeași manieră de abordare în aceste momente – să ofere copilului spațiu să se liniștească, însă să îi amintească faptul că suntem acolo pentru el. În funcție de motivul care a declanșat tantrumul, putem scoate copilul din mediu. Încă nu intervenim cu explicații, deoarece copilul nu ascultă. După ce copilul se liniștește, ajută mult verbalizarea sentimentelor: „Știu că te simți trist pentru că…” Apoi putem încerca să avem o conversație rațională. 

Îmi recomanzi două titluri care m-ar putea ajuta să aflu mai multe în legătură cu tema discuției noastre?

Mindfulness pentru părinți, de Myla și Jon Kabat-Zinn, Editura Herald

Pe locuri, fiți gata… Respirați!, de Carla Naumburg, Editura Herald

Mai vrei să adaugi ceva? 

Sunt recunoscătoare părinților pe care i-am cunoscut în munca mea cu copiii! De la ei am învățat atât de multe lucruri care m-au pregătit pentru rolul de mamă! Invit părinții ca în relația cu copiii lor să vadă orice modificare ca pe un proces în care schimbările mărunte vor avea un efect spectaculos.

INTERVIU REALIZAT DE LAVINIA BĂLULESCU

Dați click aici dacă doriți să citiți și alte texte de pe Blogul Wellbeing Institute!

Wellbeing Institute este o organizație non-profit care are ca misiune transformarea școlilor în comunități ale încrederii, bunătății și bucuriei.

© All rights reserved

Despre noi

Programe

Politici

Simina Bejenaru: „Este esențial să începem procesul de conștientizare a emoțiilor, nevoilor și reacțiilor la o vârstă cât mai fragedă”

Simina Bejenaru: „Este esențial să începem procesul de conștientizare a emoțiilor, nevoilor și reacțiilor la o vârstă cât mai fragedă”

Simina Bejenaru este profesor pentru învățământ primar în Transylvania College (Cluj-Napoca), unde lucrează din anul 2000. De asemenea, face parte din echipa Wellbeing Institute, ca facilitator în cadrul procesului „Școala încrederii”. Vă prezentăm un interviu în care Simina vorbește despre agilitatea emoțională a copiilor din clasele primare.

Îți propun să începem discuția cu o definiție pe înțelesul tuturor. Cum ai introduce termenul de „agilitate emoțională” unor părinți care vor să afle mai multe despre acest subiect?

Simina Bejenaru: Abilitatea sau agilitatea emoțională se referă la modul în care navigăm prin lumea noastră interioară formată din gândurile, emoțiile și poveștile noastre de zi cu zi. Este considerat cel mai important factor ce influențează succesul nostru în viață. Capacitatea de a fi agil emoțional este o abilitate ce poate fi dezvoltată, o abilitate care ne permite să abordăm transformările din viața noastră cu acceptare de sine, cu claritate și cu o minte deschisă. Nu se referă la ignorarea emoțiilor și gândurilor dificile, la suprimarea sau negarea lor în ideea desensibilizării noastre sau a obținerii puterii de a duce totul mai departe. Abilitatea emoțională înseamnă, dimpotrivă, a fi mai atent, a observa conștient aceste gânduri și emoții, cu curaj și compasiune, și a trece apoi pe lângă ele pentru a îmbrățișa schimbările din viața noastră. Oamenii agili emoțional nu sunt imuni la stres. Diferența esențială este că ei știu să se poziționeze într-o perspectivă obiectivă în fața situațiilor / interacțiunilor dificile, ceea ce le conferă informații în plus pentru a se adapta, forța de a se alinia cu valorile personale și de a acționa înțelept pentru a obține ceea ce-și doresc.

E posibil pentru copiii din clasele primare să fie agili emoțional?

Este posibil! Ba mai mult, este esențial să începem procesul de conștientizare a propriilor emoții, nevoi și reacții la o vârstă cât mai fragedă. Cu cât mai devreme, cu atât mai bine. De ce agilitate emoțională? Pentru a ne putea alege reacțiile conform valorilor și principiilor personale, pentru a ne putea desprinde de capcanele trecutului, pentru a putea avea o viață emoțională echilibrată, pentru a avea relații semnificative, pentru a putea simți și dărui iubire celor din jur, pentru a comunica eficient, pentru a primi corect un feedback. Pentru a modela și contribui într-un mod înțelept la educarea emoțională a viitoarelor generații.

Cum îi pot sprijini adulții pe copii să fie agili emoțional?

Impactul emoțiilor începe încă din primele momente ale vieții, în primul rând prin efectul pe care îl au emoțiile celorlalți asupra copilului, prin gradul de conștientizare al adulților și capacitatea lor de a asigura împlinirea nevoilor de bază ale copilului. Apoi continuă prin întreținerea și modelarea unor relații sănătoase în mediul din care copilul face parte, deschiderea spre comunicarea și validarea emoțiilor, atitudinea față de greșeli, modul de gestionare a conflictelor, construirea încrederii în relație. Și putem avea grijă de aceste aspecte atunci când noi, ca adulți, suntem bine cu noi înșine, suntem conștienți de propria lume interioară cu tot potențialul, dar și cu toate vulnerabilitățile și provocările ei. Deci aș spune că prima condiție pentru agilitatea emoțională a copiilor este agilitatea emoțională a adulților din jurul lor.

Câteva sfaturi punctuale pe care să le dăm adulților pentru a-i sprijini pe copii să devină agili emoțional?

– Trăirea, validarea și etichetarea emoției
– Învățarea unui vocabular nuanțat pentru exprimarea emoțiilor
– Ascultarea empatică
– Pauza pentru alegeri înțelepte
– Viață emoțională echilibrată
– Modelarea relațiilor
– Modelarea acțiunilor
– Acceptarea imperfecțiunilor
– Modelarea reacțiilor în fața provocărilor vieții
– Jocuri/activități pentru creșterea rezilienței
– Modelarea feedback-ului constructiv și a reacției la feedback
– Conștientizarea și explorarea punctelor forte ca resurse personale
– Jurnalul
– Vizualizarea finalității
– Meditația

Spuneai mai devreme că prima condiție pentru agilitatea emoțională a copiilor este agilitatea emoțională a adulților din jurul lor. Ce ar presupune asta, pe scurt, pentru adulți?

Pentru adulți, aș privi acest traseu de câștigare a abilității emoționale ca pe o călătorie de descoperire personală, trecând prin patru etape esențiale, pe care le numesc metaforic: „pierderea sinelui”, „căutarea”, „iertarea”, „regăsirea sinelui”, aceste etape fiind urmate în mod neapărat de un proces continuu de întărire, de consolidare, de învățare a lecțiilor vieții pe care ni le aduc inevitabil în cale obstacolele, provocările. Adulții deja au un istoric personal, adesea încărcat de experiențe împovărătoare, de paradigme formate într-un îndelung proces involuntar, iar acești „ochelari colorați” prin care privesc ei lumea vor afecta modul în care copiii lor (sau elevii lor) își vor colora propria lume. Așadar, ca primă etapă spre a avea copii agili emoțional, recomand o privire atentă spre interiorul nostru, ca adulți.

Care sunt riscurile acestei întoarceri spre interiorul nostru?

Să spunem că totul e perfect cu noi înșine; că dacă am ajuns să avem succes azi, înseamnă că nu e nevoie să schimbăm ceva, ci putem proceda cu copiii noștri în modul care ne vine natural. Ar însemna, de fapt, că perpetuăm tipare vechi, de cele mai multe ori dăunând bunăstării copilului nostru, subjugând încă cel puțin o generație unor capcane și răni emoționale de care nu ne eliberăm decât printr-un proces conștient de autocunoaștere și vindecare emoțională. Dacă unele dintre nevoile de bază – siguranță, conectare, autonomie, valoare de sine, exprimare de sine, iubire necondiționată, structură/limite sănătoase – nu au fost satisfăcute în perioada copilăriei mici, acest fapt a dus la formarea unor răni sufletești, dar și a unor măști sau mecanisme de autoprotecție. Majoritatea oamenilor nici nu conştientizează existenţa acestor răni, dar își manifestă măştile sociale prin anumite tipuri de comportamente. Reprimând amintirile dureroase, acestea se fixează în profunzime. Când ne vom atinge limita de control, acestea vor răbufni ca un vulcan, iar suferinţa va fi și mai greu de trăit. Dimpotrivă, acceptând aceste răni și vindecându-le, toată energia consumată pentru a ne reprima și pentru a ascunde durerea va fi în sfârșit eliberată și va putea fi folosită în scopuri benefice. Un avantaj extraordinar al vindecării rănilor noastre este faptul că depășim faza de „dependenţi afectiv”, devenind „autonomi afectiv”, dobândind capacitatea de a ști ceea ce vrem să facem, de a alege și a face.

Se schimbă un părinte care devine mai agil emoțional? Devine el… un altfel de părinte?

Cred că trecem cu toții în copilărie prin momente în care ne identificăm cu un adult sau cu un personaj căruia ne-ar plăcea mult să-i semănăm sau, dimpotrivă, ne disociem de cineva spunând că nu vom proceda niciodată la fel cu acea persoană. Sunt modelele noastre, pe care le preluăm și le perpetuăm independent de voința noastră. Uneori nu realizăm asta decât când reacția a avut deja loc și ne doare, mai ales dacă ne-am promis cândva că nu vom copia acest comportament. Ca să-ți răspund concret la întrebare, da, cu siguranță un părinte care devine mai agil emoțional se schimbă. În primul rând va fi bine cu el însuși, deci energia lui se echilibrează, ceea ce are un impact asupra tuturor interacțiunilor/relațiilor sale. Apoi, copilul nu mai rămâne „captiv” tiparelor emoționale ale părinților sau ale generațiilor trecute. Un copil ale cărui nevoi de bază sunt luate în considerare în mod echilibrat, de către un părinte conștient, va crește ca un adult echilibrat emoțional.

Care a fost experiența ta personală în încercarea de a sprijini copiii să fie agili emoțional?

Sunt o fire optimistă, căreia îi place să exploreze, să observe și să încurajeze. Sunt încrezătoare că până la urmă va fi bine, chiar dacă e nevoie de mai mult timp și mai mult efort. De peste 20 de ani, am observat și analizat comportamente într-o mulțime de situații, tipuri de reacții în funcție de personalitate, studii de caz, împreună cu soțul meu, care are și el pregătire de specialitate. În ultimii ani am citit foarte mult despre abordările recente în domeniu și am avut sesiuni de training, discuții, feedback cu specialiștii din școală și de la Mind Education. Ceea ce citesc, ce aflu, ce învăț duc în viața personală și în clasă. Mai întâi observ, îmi clarific, fac conexiuni, apoi încerc să aplic, să dăruiesc. Îmi place să împărtășesc copiilor diferite aspecte psihologice, să propun activități, dar să și explic ce e în spatele acestora, ca să înțeleagă cum funcționăm ca ființe umane complexe, să-și descopere propriul stil, să fie bine cu ei înșiși, încrezători, să-i înțeleagă, accepte, prețuiască pe ceilalți, să aprecieze diversitatea. Și, de asemenea, cred că modelarea are un rol esențial: copiii învață din ceea ce experimentează, din relațiile cu cei din jur.

Îmi place să le las copiilor spațiu, să-i simt, să-i observ cu răbdare, așa cum ai răbdare ca un boboc de floare să se deschidă, să le acord timp să se descopere și să se dezvolte. Să accept, să clarific limitele, dar și să adaptez, cu flexibilitatea necesară. Și învăț de la fiecare din ei. Uneori e mai complicat să păstrăm echilibrul sau să fim absolut prezenți pentru copii, pentru nevoile lor – din cauza propriilor experiențe, dureri, din cauza capcanelor emoționale. Uneori sunt provocări atât de mari, încât resursele noastre personale nu sunt suficiente. S-a întâmplat să cer ajutorul, să caut luni/ani în șir și să tot încerc, să simt deznădejde în anumite momente. Și nu mă mulțumesc răspunsurile: „Atât e ceea ce putem face acum”, „Ai făcut ceea ce a depins de tine”. Mă implic prea tare ca să pot spune „OK, eu am încercat, asta e”. Alteori am primit câte un feedback simplu, clar, din inimă, care mi-a înseninat cerul pentru toți anii de străduință. Atunci simți că ai făcut ceva ce a contat într-adevăr.

Cum îi putem ajuta pe copiii din clasele primare, din punctul de vedere al agilității emoționale, să facă față pandemiei?

Cred că acum, în contextul pandemiei, e nevoie să acordăm o și mai mare atenție nevoilor de bază: de siguranță fizică și emoțională; de acceptare / iubire necondiționată; de conectare; de autonomie; de valoare de sine și de exprimare de sine. Siguranța fizică e extrem de vulnerabilă acum, nu? În contextul în care fiecare suntem expuși, teama crește – pentru noi sau pentru cei dragi; presiunea e foarte mare – provocări legate de serviciu, familie, școală, responsabilități, deci și siguranța emoțională e fragilă. Conectarea nu mai e ca înainte – distanțare, reguli, interdicții, limite, fără îmbrățișări – asta mi s-a părut foarte greu și pentru mine, și pentru copii. E nevoie să găsim moduri noi de a sta conectați, de a ne transmite emoțiile prin priviri și cuvinte, zâmbetul fiind ascuns în spatele măștii. De asemenea, crește autonomia: în ceea ce privește școala online, elevii mei au reținut rutinele, pașii importanți pentru a găsi ce au de făcut, pentru a vizualiza materialele explicative, pentru a detecta cuvinte-cheie care îi ajută să înțeleagă și să rezolve. Dobândesc niște deprinderi de învățare, de muncă intelectuală, competențe care le vor fi utile toată viața.

E important (și delicat) să asigurăm împlinirea nevoilor de valoare de sine și de exprimare de sine. Încurajez părinții să aprecieze eforturile copiilor, progresul în pași mici, să aibă răbdare, chiar dacă și ei sunt sub presiunea momentului, sarcinilor de serviciu, vârtejului cu care se confruntă și care nu pare să se sfârșească prea curând. Să seteze așteptări, dar rezonabile; să ajute, dar cu măsură; să dea feedback, dar fără comparații, fără judecată și critică. Să aibă minimum trei momente de conectare pe zi cu copilul lor, care să fie despre iubire necondiționată și timp împreună, despre bucurie și speranță, despre recunoștință și bunătate. Să modeleze cum exprimăm într-un mod echilibrat îngrijorarea, disconfortul, teama, furia, frustrarea și cum trecem mai departe, ce resurse avem în noi ca să depășim momentele dificile, ce înseamnă perseverența.

Îmi recomanzi câteva cărți care m-ar putea ajuta să aflu mai multe despre agilitate emoțională?

Cum să-ți reinventezi viața. Cum să pui capăt comportamentelor negative şi să te simţi din nou bine”, de Jeffrey E. Young, Janet S. Klosko, Editura Trei
Heal Your Wounds and Find Your True Self”, Lise Bourbeau
Dăruiește iubirea care vindecă”, de Harville Hendrix și Helen LaKelly Hunt, Editura Herald
Darurile imperfecțiunii”, de Brené Brown, Editura Adevăr Divin
Dansul relațiilor”, de Harriet Lerner, Editura Herald
Dă-ți voie să simți!”, de Marc Brackett, Editura Trei
Authentic Strengths”, de Fatima Doman
Emotional Alchemy”, de Tara Bennett-Goleman.

Mai ai ceva de adăugat?

E extrem de important să cunoaștem nevoile de bază și cum pot fi satisfăcute în mod adecvat atunci când suntem părinți sau educatori. Această cunoaștere poate fi foarte utilă în recâștigarea/menținerea echilibrului emoțional al celor pe care îi educăm. Putem contribui semnificativ la creșterea stării de bine și a abilității emoționale a copiilor, practicând și modelând tehnici de conștientizare, acceptare, exprimare de sine, empatizare, iertare. După cum spune Susan David, „agilitatea emoțională este abilitatea de a fi alături de emoții cu curiozitate, compasiune și, în special, curajul de a face pași, conectați la valori.” Dacă suntem consecvenți, răbdători, perseverenți, dacă ne încurajăm zilnic, cu vocea și calmul unui „sfătuitor” înțelept, vom observa la noi înșine comportamentele, pașii, reacțiile dorite și vom descoperi că efortul de conștientizare pe care l-am făcut începe să dea roade. Vom parcurge un drum cu urcușuri și coborâșuri. E important să ne observăm pe tot acest parcurs, fără judecată, cu bunătate și compasiune, să ne încurajăm să facem progrese – pentru noi înșine și pentru copii.

INTERVIU REALIZAT DE LAVINIA BĂLULESCU

Dați click aici dacă doriți să citiți și alte texte de pe Blogul Wellbeing Institute.

Wellbeing Institute este o organizație non-profit care are ca misiune transformarea școlilor în comunități ale încrederii, bunătății și bucuriei.

© All rights reserved

Despre noi

Programe

Politici

Mihai Zoican: „Data viitoare când băiatul din ultima bancă «deranjează ora», întrebați-vă ce îi lipsește. Adesea, acel om are o nevoie neîmplinită”

Mihai Zoican: „Data viitoare când băiatul din ultima bancă «deranjează ora», întrebați-vă ce îi lipsește. Adesea, acel om are o nevoie neîmplinită”

Mihai Zoican (29 de ani) face parte din echipa Wellbeing Institute, în cadrul căreia este „Processes Leader”. De asemenea, este facilitator în procesul „Școala încrederii”. Mihai a predat limba engleză în ultimii șapte ani, dintre care în ultimii cinci ani a lucrat în Transylvania College (Cluj-Napoca), unde a fost și dirigintele mai multor generații de elevi. Vă prezentăm un interviu în care Mihai vorbește despre dezvoltarea emoțională a băieților adolescenți.

Aș vrea să începem cu o definiție pe înțelesul tuturor. La ce ne referim când vorbim despre dezvoltarea emoțională?

Mihai Zoican: Dezvoltarea emoțională se referă la un cumul de procese. Putem să spunem că, prin dezvoltare emoțională, ajungem să ne putem recunoaște emoțiile, să ni le exprimăm și să ni le gestionăm, să alegem cum ne comportăm în prezența emoțiilor într-un fel care este aliniat cu valorile noastre. Nu cred că poți să spui vreodată: „Gata, am terminat de învățat cum să-mi recunosc și să-mi exprim emoțiile”, tocmai pentru că emoțiile pe care le simțim sunt nuanțate, iar fiecare moment în care simțim o emoție este diferit de toate celelalte de dinainte.

Și atunci ne ajută să explorăm și să ne dezvoltăm competențe complementare acestora, cum este autoreglarea emoțională, adică răspunsul pe care alegem să îl avem într-o situație în care ni se declanșează o emoție. Am spus alegem, pentru că ader la opinia lui Viktor Frankl, care spunea că „poți să-i iei totul unui om în afară de un lucru: ultima libertate omenească – să își aleagă atitudinea într-un set de circumstanțe, să își aleagă propriul drum.” O altă competență care ne ajută în procesul de dezvoltare emoțională este prezența: capacitatea să recepționezi conștient atât stimulii externi, fizici, cum este ciripitul păsărilor sau faptul că îți este prea cald când te enervezi după miezul nopții că nu reușești să adormi, cât și stimulii interni, să devii conștient de gândurile pe care le ai, de cum vorbești tu cu tine.

Și, pentru că vorbim de competențe, de abilități, vreau să clarific faptul că, în opinia mea, este responsabilitatea adulților din jurul unui copil, din jurul unui adolescent, să îl ajute să exploreze și să își formeze competențele de care are nevoie ca să fie fericit și sănătos. Nu cred că un copil (sau un adult, de ce nu?) poate învăța de unul singur să fie recunoscător. Noi, adulții, influențăm profund felul în care reacționează viitorii adulți din jurul nostru. Influențăm tiparele pe care le învață, valorile pe care le asimilează, chiar și când nu încercăm să facem acest lucru, modelând răspunsuri la anumite situații. Unul dintre colegii mei folosește un exemplu simplu și bun când vorbește despre felul în care modelăm comportamente fără să ne dăm seama. Vi s-a întâmplat să vă chemați copilul din camera lui, iar el să vă răspundă, în repetate rânduri „Imediat!”? Ați prefera să vină când îl chemați? Când era mic și venea la voi în timp ce lucrați la laptop și vă ruga să veniți cu el în camera lui, să vă arate ce a construit, veneați imediat? De câte ori le-am răspuns copiilor: „Nu pot acum, că am treabă”? Oare nu asta fac și ei când ne răspund „Imediat”? La 10 ani, Minecraft e „treabă”. Așa stau lucrurile și cu competențele din sfera dezvoltării emoționale: copiii învață de la noi cum să-și recunoască, exprime, și gestioneze emoțiile.

Cu ce e diferită dezvoltarea emoțională a băieților față de cea a fetelor?

Din punctul meu de vedere, până de curând, cultura noastră, din România, a avut așteptări destul de puternice de la fiecare dintre cele două sexe, inclusiv (sau mai ales) din copilărie: „Nu plânge, că nu ești fetiță”, „Fetele poartă roz, băieții poartă albastru”, „Femeia? La cratiță cu ea!”, „Ce bărbat ești tu dacă nu poți să…”, „Bărbatul este capul familiei, și femeia, gâtul”, „sexul slab”, „sexul tare” etc. Dus la extrem, ceea ce se întâmplă mai mult decât ne dorim să recunoaștem, până și ideea că un băiat trebuie să reprezinte „sexul tare”, „să fie tare pe poziții”, poate duce la o inhibare a emoțiilor naturale, funcționale. Dezvoltarea emoțională a băieților nu este cu nimic mai specială decât dezvoltarea emoțională a fetelor. Sunt la fel de importante și complicate. Atât băieții, cât și fetele, se confruntă cu provocări similare în acest proces, dar există și provocări specifice sexului, adesea tocmai prin prisma așteptărilor culturale din partea lor. Un exemplu este faptul că „bărbații nu-și exprimă emoțiile”, care devine o profeție auto-împlinită. Pe mine, unul, mă interesează dezvoltarea emoțională a băieților pe de o parte pentru că, privind în urmă, văd cum așteptările culturale din partea mea, ca individ de sex masculin, au influențat, de-a lungul vieții, felul în care mi-am gestionat emoțiile (iar influența nu a fost întotdeauna una pozitivă); pe de altă parte, pentru că am avut contact, prin activitatea mea din educație, cu efectele așteptărilor culturale asupra elevilor mei.

Care sunt principalele provocări pe care le are un profesor în ceea ce privește băieții adolescenți din clasa lui?

Sigur, putem să găsim tipare în tipul de provocări pe care le întâmpină profesorii în interacțiunile cu băieții adolescenți din școală, dar eu m-aș feri să mă încred prea mult în aceste tipare, pentru că fiecare comportament are rădăcinile în interacțiunea dintre anumite gânduri unice, care răsar dintr-o serie de nevoi mai mult sau mai puțin împlinite. Una dintre cele mai importante nevoi care trebuie (nu „ar fi bine”; în acest caz este imperios necesar!) să le fie îndeplinită elevilor este nevoia de siguranță. Elevii trebuie să se simtă în siguranță ca să poată învăța. Din păcate, în acest moment, din punctul meu de vedere, ca adulți, nu îndeplinim această nevoie pentru elevi, în moduri de care, poate, nici nu suntem conștienți. Violența în familie este încă un fenomen prea răspândit în cultura noastră (pentru un exemplu ușor de digerat, gândiți-vă că Moșul încă vine cu nuiaua). Copiii expuși la violența din familie o pot duce mai departe, în interacțiunile dintre grupurile de prieteni adolescenți, inclusiv în pauzele dintre ore sau după ore. De asemenea, nu toate cadrele didactice lasă la poarta școlii sarcasmul față de elevi. Toate aceste fenomene creează gânduri în mintea elevului, care evident că nu va mai avea niciun chef să stea liniștit în bancă, cu atenția pe vocea doamnei profesoare. Și aceasta este doar una dintre nevoile unui elev. Data viitoare când băiatul din ultima bancă „deranjează ora”, întrebați-vă ce îi lipsește. Cel mai probabil, nu va fi un răspuns evident. Este responsabilitatea noastră, ca adulți, cu atât mai mult, în calitate de cadre didactice, să investigăm, să comunicăm cu toți stakeholder-ii (elevul, dirigintele, consilierul școlii, părinții elevului etc.), pentru că, cel mai adesea, acel om are o nevoie neîndeplinită.

Tu cu ce fel de provocări te-ai confruntat la acest capitol în calitate de profesor?

Aș vrea mai degrabă să mă gândesc la ele ca la „situații”, pentru că ar fi fost „provocări” dacă elevii respectivi ar fi acționat împotriva așteptărilor mele. În ultimii ani, mi-am cultivat curiozitatea și am încercat să intru în școală, în sală, fără prea multe așteptări, curios să văd ce urmează să se întâmple și bucuros să mă întâlnesc cu elevii mei. Evident că am fost diriginte și profesor și pentru băieți sau fete care aveau comportamente stereotipice, cum sunt situațiile în care pare că anumiți elevi „nu stau locului” în repetate rânduri. Da, de multe ori, a părut că erau băieți cei care își pierdeau mai ușor concentrarea. Și atunci mă întrebam în întâmpinarea cărora dintre nevoile lor nu vin prin activitățile pe care le facilitam în timpul orei. De multe ori s-a dovedit, în experiența mea, că băieții preadolescenți sau adolescenți aveau nevoie să se miște mai mult. Este atât de simplu. Inclusiv când au de scris un text în clasa a șasea, se poate să le includem activități care să implice mișcare. 

Cât de importantă e prezența unui model masculin în viața băieților adolescenți? Poate fi un profesor un astfel de model?

Este esențial ca adolescenții să aibă modele sănătoase de adulți. Băieții au nevoie de modele masculine sănătoase. Și dacă acestea nu vor fi evidente pentru toată lumea, putem fi siguri că, în mod mai mult sau mai puțin conștient, băieții își vor căuta modele masculine. Vreau să fac o remarcă aici. Noi, oamenii, suntem modele pentru cei din jur, fie că vrem, fie că nu. Tinerii, mai ales, văd ce facem, deduc cum gândim, ne intuiesc paradigmele, inclusiv prin cuvintele pe care le folosim. Deja suntem modele pentru adolescenți. Este responsabilitatea noastră să depunem efortul necesar ca să devenim modelele sănătoase de care generațiile mai tinere au nevoie. Și este responsabilitatea noastră, ca adulți, să îndrumăm tinerii să-și găsească modele sănătoase, echilibrate, care să-i ajute să se dezvolte pe toate planurile: fizic, emoțional, mintal și spiritual. Cu siguranță, un profesor poate fi un astfel de model.

Mihai, ai 29 de ani. La rândul tău, ai fost un băiat adolescent nu acum extraordinar de mulți ani. 🙂 Ce provocări ai întâmpinat în acea perioadă? Cum le vezi acum, din exterior? 

Mă bucur că ai formulat așa întrebarea. Studiile sugerează că, pentru toți oamenii, creierul are nevoie de mai bine de 20 de ani ca să ajungă la maturitate. Și atunci, eu am devenit profesor când încă nu aveam creier de adult, la 22 de ani. Când încă procesam evenimentele din adolescență care, la drept vorbind, încă nu se terminase pentru mine. Și încerc să nu uit, nici acum, la 29 de ani, cum era atunci. Când aveam 12 ani m-am mutat dintr-un oraș mai mic, într-un oraș mai mare. Sunt recunoscător părinților mei pentru alegerea de a ne muta, pentru că mi-au deschis astfel o seamă de drumuri. Cu toate acestea, mi-a fost greu să mă integrez în noul colectiv, deja „sudat”. Țin minte că m-a șocat nivelul de agresiune, fizică și verbală, la care erau expuși colegii mei de atunci, atât în școală sau liceu, cât și pe stradă. Agresiune fizică și verbală din partea altor adolescenți, pe care cu toții încercam să o menținem cât mai ascunsă de ochii adulților. Și chiar dacă ne simțeam amenințați, încercam să bravăm și să ne expunem situațiilor cu adevărat periculoase, ca să obținem validare și acceptare din partea grupului. Mi-a fost greu să navighez în acest mediu în primii ani, dar până la liceu deja aveam suficient de multe cunoștințe încât să nu mă mai simt îngrădit de posibilitatea unei altercații pe stradă. 

Cu toate că am fost implicat în conflicte violente, am ieșit întreg din fiecare, fără să fi fost nevoie să ripostez. Am fi putut, cu toții, să evităm situațiile riscante atunci, dar așa încercam noi să obținem validare din partea grupului. Mai târziu, în clasa a X-a, m-am angajat cu contract de colaborare la teatrul din oraș. Acolo mi-am găsit modelele masculine din acea perioadă a vieții mele. M-a ajutat mult să am mentori cu care să pot să discut liber, fără teama de a fi judecat. M-a ajutat să lucrez alături de mentorii mei și alături de alți adolescenți, pentru un scop comun. M-a ajutat mult să fiu tratat ca un adolescent, nu ca un copil care trebuie supravegheat la fiecare pas, dar nici ca un adult cu experiență vastă, care poate face alegerile corecte la fiecare pas. Așa mi-am cristalizat în minte poziția mea în comunitate în acel moment, am început să înțeleg cum să mă raportez la ceilalți, ce sunt în stare să fac bine, ce nu știu, că pot să mă sprijin pe cei din jur la nevoie. Comunitatea respectivă a avut încredere și răbdare cu mine când eu nu aveam încredere în mine că o să reușesc să lucrez alături de mentorii mei și alături de ceilalți adolescenți, iar acest lucru m-a ajutat să îmi dezvolt capacitatea de a acorda încredere.

Cum poate un profesor să-și sprijine elevii adolescenți (băieți) în dezvoltarea emoțională?

Un punct de plecare accesibil este reprezentat de analizarea și corectarea anumitor preconcepții sau paradigme întâlnite destul de des. Un exemplu pe care l-am amintit și mai devreme: „Bărbații nu au voie să plângă”. De ce? Plânsul are efecte pozitive asupra organismului uman. Este un mecanism sănătos de a face față. Printre altele, se pare că plânsul facilitează conexiunile sociale și că îi determină pe cei din jur să te ajute. Sau un alt exemplu: „Dacă ceva este diferit de așteptările mele, mă enervează.” Vedem atât de mulți bărbați furioși! Și mass-media ne inundă cu asemenea reacții ale personajelor masculine în situații dificile. Dar corpul uman este capabil să genereze o gamă mult mai largă de emoții. Bărbații sunt tot oameni și adesea, când un bărbat „se enervează”, de fapt simte o altă emoție (dezamăgire, nesiguranță, regret etc.), dar nu știe nici să o identifice, nici să o exprime într-o manieră care să îl ajute. Putem să ajutăm băieții de astăzi să-și dezvolte vocabularul emoțional. Până și numirea emoțiilor ajută. În trecut, se credea că numele au putere. Dacă știai numele adevărat al unui spirit, puteai să-l controlezi. Ce-ar fi să ne învățăm adolescenții adevăratele nume ale emoțiilor pe care, oricum, le simt? Inclusiv „Roata emoțiilor a lui Plutchik”, pusă pe un perete, poate să fie de folos.

Știu că nu ești părinte, dar mai știu și că ai avut de-a face cu părinții, prin natura meseriei tale, așa că vreau să te întreb dacă ai și sfaturi pentru părinți în eforturile lor de a-și sprijini băieții adolescenți. 

Într-adevăr, încă nu sunt părinte, și, cu toate că prima mea reacție la această întrebare ar fi putut fi „Habar n-am cum e să crești un copil”, am totuși câteva cuvinte de spus. Ne plângem că noile generații stau toată ziua cu ochii în telefon și, de exemplu, nu deschid o carte. Dar când avem o oră liberă seara, noi, adulții, obosiți după o zi de „tras”, ce facem? Cât de des am citit lângă copiii noștri? Când erau mici, le-am citit copiilor sau le-am pus un episod de desene animate? Ne plângem că tinerii nu respectă regulile. Când ne grăbim și trecem pe roșu cu ei de mână, ce le spunem? „Tu să nu faci ca mine.” O să facă. Dacă adolescenții vin seara acasă mirosind a fum de țigară, părinții îi ceartă, dar apoi de multe ori merg la magazin să își cumpere ei țigări. Fiecare atitudine, fiecare comportament pe care îl pretindem de la copiii noștri trebuie să fie modelat de noi mai întâi.

Unul dintre lucrurile pe care le auzeam de la câte un părinte sau câte un bunic era că adolescentul „pierde timpul”, că „nu își face timp pentru ce e important”. Am formulat așa, „câte un părinte”, pentru că, din păcate, am avut contact cu familii în care tendința era ca de educația copilului să se ocupe numai unul dintre părinți, sau, mai rău, bunicii. Într-adevăr, sunt situații și situații, există familii cu părinți plecați din țară. Dar, dacă locuiți în aceeași casă cu copilul și cu partenerul dumneavoastră de viață, vă rog să mergeți împreună, toți trei, la întâlnirile cu profesorii, la evenimentele care marchează ciclurile educaționale ale copilului dumneavoastră. Îi arătați cât de importantă este, de fapt educația, dezvoltarea lui. Îi arătați că familia e o echipă, în care sunteți toți pentru unul, și unul pentru toți. E important!

Te rog să pui discuția în contextul pandemiei. Cum îi putem sprijini noi, adulții, pe adolescenți să facă față acestei perioade?

Da, încă trecem prin această pandemie, și oricât de imprevizibili, oricât de spontani ne par tinerii, este important ca, în aceste condiții, să ne asigurăm că beneficiază de varietatea de activități de care au nevoie, astfel încât să se încarce cu resursele de care au nevoie pentru a fi agili emoțional. Este foarte greu să îți alegi un comportament funcțional atunci când simți o emoție intensă, dacă îți este somn, dacă ai mâncat nesănătos în ultima lună sau dacă te doare spatele de la prea mult stat pe scaun. Este periculos de ușor să nu mai faci sport luni întregi în pandemie, să nu te mai expui suficient la lumină naturală, să-ți dereglezi profund ciclul de somn, să omiți să mai comunici cu alți oameni, să te pierzi, ore, zile în șir în activități care par că te încarcă (fie că vorbim despre Facebook Messenger, Instagram, Netflix, citit, somn etc.). Poate este greu să îi desprindem pe tineri de ecran dacă strigăm la ei de pe canapea să facă mișcare, în timp ce și noi „stăm pe Facebook”. Revin la modelare. Faceți ce vă așteptați să facă adolescentul din viața dumneavoastră și aveți grijă să-și reîncarce bateriile!

Să vorbim și de platforma Sinergie, recent lansată, pe care tu ai două cursuri, unul din ele fiind „Cele 7 deprinderi ale adolescenților eficace”. Cu ce îl ajută pe un adolescent dacă urmărește cursul?

Cele două cursuri se bazează pe același set de principii și practici eficace, asociate cu „Cele 7 deprinderi ale persoanelor eficace”. Aceste obiceiuri au fost sintetizate de Stephen R. Covey acum mai bine de 30 de ani, după ce a analizat ce aveau în comun oamenii de succes, cu un sistem de valori sănătos și puternic. Rolul acestor deprinderi este de a te ajuta să obții controlul asupra vieții tale, să ai un tipar de interacțiuni sănătos cu ceilalți, și să ai grijă de tine, tot timpul. Primele trei deprinderi se numesc: „Fii proactiv”, „Începe cu gândul la final” și „Pune prioritățile pe primul loc”. Dacă realizezi că tu ești responsabil de alegerile pe care le faci, că poți să-ți descoperi destinația și să-ți programezi pașii către aceasta, devii independent. Deprinderile 4, 5 și 6 sunt: „Gândește câștig-câștig”, „Caută întâi să înțelegi, apoi să te faci înțeles” și „Acționează în sinergie”. Dacă ai în vedere câștigurile personale, dar și pe ale celorlalți, dacă înveți să asculți empatic și să te exprimi cu curaj și considerație și dacă înveți să cauți soluția cea mai bună în echipă, devii interdependent, adică îți dai seama că „Împreună merge strună”. A șaptea deprindere te ajută să le aplici pe toate celelalte șase. „Ascute fierăstrăul” te ajută să te încarci în fiecare zi pe toate planurile. Dacă Cele 7 deprinderi ale adolescenților eficace are ca scop aplicarea deprinderilor în general, în viața unui adolescent, cursul Descoperă-ți voceaajută adolescenții să folosească „Cele 7 deprinderi” pentru a explora posibile destinații pe plan profesional și pentru a începe să își dezvolte competențe necesare pentru a ajunge acolo.

Îmi recomanzi trei cărți care m-ar putea ajuta să aflu mai multe în legătură cu dezvoltarea emoțională a băieților adolescenți?

Mai vrei să adaugi ceva?

Până la urmă, în ciuda anumitor diferențe biologice mai mult sau mai puțin evidente, bărbații și femeile fac parte din aceeași specie. Așteptările comunității în care cresc îi strămută tocmai pe Marte și pe Venus și cred că avem puterea și responsabilitatea acum, ca adulți, să rămânem cu picioarele pe Pământ, să fim modele sănătoase și echilibrate pentru copiii noștri. 

INTERVIU REALIZAT DE LAVINIA BĂLULESCU

Dați click aici dacă doriți să citiți și alte texte de pe Blogul Wellbeing Institute!

Wellbeing Institute este o organizație non-profit care are ca misiune transformarea școlilor în comunități ale încrederii, bunătății și bucuriei.

© All rights reserved

Despre noi

Programe

Politici